Intelectualul medieval | „Intelectualii în Evul Mediu”, de Jacques Le Goff)
Intelectualul medieval, între goliarzi și cartea ca instrument („Intelectualii în Evul Mediu”, de Jacques Le Goff)
Jacques Le Goff a fost unul dintre cei mai de seamă medieviști europeni din secolul XX. Reprezentant de marcă al celei de-a doua generații a Școlii Annales și al istoriei mentalităților, cărțile sale se remarcă printr-o excelentă documentare și cunoaștere a domeniului, dar și printr-o scriitură accesibilă și prietenoasă. Dintre numeroasele sale contribuții originale ca istoric, una dintre cele mai cunoscute este viziunea sa asupra unui „lung Ev Mediu”, sintagmă prin care refuza delimitările de genul Evul Mediu (Întunecat), Renaștere, Baroc etc., argumentând că de la finalul Antichității până în Epoca Modernă nu avem de-a face decât cu o lungă perioadă medievală (criteriul său este unul tehnologic: din secolul III până în secolul XIX condițiile de viață au fost asemănătoare pentru toți oamenii din toată Europa și doar abia odată cu apariția mașinilor se poate considera că am trecut într-o epocă nouă).
Pentru mine, Le Goff a fost unul dintre profesorii in absentia ai anilor de facultate și până la doctorat, iar cărțile sale m-au însoțit tot timpul în cercetare. Din păcate, deși multe au fost traduse în română, în momentul de față doar una mai este de găsit în librării, și anume reeditarea volumului Intelectualii în Evul Mediu (trad. Nicolae Ghimpețeanu), un volum de dimensiuni rezonabile care urmărește nașterea și evoluția conceptului de „intelectual” în strânsă legătură cu evoluția urbană și universitară (fără de care intelectualul nu ar fi putut exista). Pentru ca o categorie socială precum intelectualul („vânzătorii de cuvinte”) să poată exista, era necesar atât un spațiu social care să aibă nevoie de el (orașul, cu noile sale roluri și nevoi), cât și un alt spațiu care să-i fie specific și în care să-și desfășoare activitatea (școlile laice și universitățile). Intelectualul nu este, în această viziune, un simplu cărturar, ci un cărturar aflat în slujba cetății (și este de remarcat opoziția pe care o face Le Goff între intelectual și umanistul renascentist de mai târziu, un aristocrat care se retrage din spațiul social și alege studiul în singurătate).
Personaje și concepte-cheie ale perioadei medievale sunt tratate în acest volum într-o manieră accesibilă (și uneori chiar ironică), în capitole scurte și dense, cu scriitură prietenoasă și care nu face abuz de trimiteri livrești și academice (dar nici nu le ocolește atunci când sunt necesare): de la nașterea orașului și felul în care școlile laice și universitățile redefinesc rolul și aspectul cărții (transformată din obiectul de lux care devenise manuscrisul anluminat, într-un manual de învățătură, lipsit de podoabe artistice și cu o grafie mult mai accesibilă), la recuperarea lui Platon prin mijlocirea savanților musulmani, până la apariția și evoluția scolasticii ca sistem de gândire tipic medieval, dar și subiecte mai interesant-umane, precum acei studenți etern-rătăcitori care încă ne aprind imaginația, goliarzii, și lipsa lor de respect față de regulile sociale, sau povestea de iubire dintre cei doi mari îndrăgostiți medievali, Héloïse și Abélard, și pe care Le Goff nu se sfiește să-i ia și puțin peste picior chiar în timp ce le laudă înaltele calități intelectuale:
„Héloïse este însărcinată. Abélard profită de o absență a lui Fulbert [unchiul lui Héloïse – n.m] ca să o pună să fugă, travestită în călugăriță, la sora lui, în Bretania. Acolo va aduce pe lume un băiat căruia cuplul îi dă numele pretențios de Astrolabe. Asta se întâmplă când ești copilul unei perechi de intelectuali...”
În ceea ce-i privește pe goliarzi (în rândurile cărora Le Goff îl pune la loc de cinste chiar pe Abélard, drept „unul dintre cei mai mari poeți goliarzi”), e greu să nu proiectezi asupra acestor studenți rătăcitori, vagabonzi, menestreli, măscărici, scandalagii, hoți, rebeli, libertini, o imagine boemă (și, cu siguranță, neveridică). E dificil de spus din sursele istorice ce au fost ei cu adevărat pentru că puține lucruri sunt sigure, însă imaginea și moștenirea lor (acele culegeri de versuri numite Carmina Burana cărora Carl Orff le-a dat o magistrală interpretare muzicală) ne fascinează și acum.
„Fără îndoială că goliarzii au alcătuit un mediu aparte care cultiva sistematic și cu plăcere critica societății constituite. De obârșie orășenească, țărănească sau uneori nobilă, goliarzii au fost în primul rând niște rătăcitori, exponenți tipici ai unei vremi în care progresul demografic, deșteptarea comerțului și întemeierea orașelor au destrămat structurile feudale, aruncând pe drumuri și adunând la porțile orașelor o mulțime de declasați, de nenorociți, dar și de temerari. Goliarzii sunt produsul acelei mobilități sociale caracteristice secolului al XII‑lea. Scăpați din strânsoarea structurilor constituite, ei au reprezentat un prim scandal în ochii celor tradiționaliști. Evul Mediu timpuriu se silise să‑l lege pe fiecare de locul său, de sarcina sa, de categoria sa, de starea sa. Acum, goliarzii evadează. Niște evadați, fără mijloace de trai, care în școlile urbane formează bande de studenți săraci trăind din expediente, devenind slugile colegilor mai bogați, cerșind...”
Pe lângă această revoluție urbană de care a fost nevoie pentru „nașterea” intelectualului, o altă schimbare în mentalitatea colectivă care îi este asociată acestuia este cea referitoare la rolul și instrumentarul necesar cărturarului. Dacă în prima perioadă medievală cărțile erau obiecte de lux realizate în mănăstiri (așadar, așezăminte religioase), și care nu erau destinate neapărat lecturii, cât, mai ales, tezaurizării, odată cu intrarea în scenă a intelectualului, cartea se transformă într-un instrument, devenind mai accesibilă (atât ca preț, cât și ca manevrare), grafia se simplifică, paginarea și rubricarea se optimizează, apar Index-urile și prezentările de conținut. Pe scurt, se trece într-o nouă eră a lecturii (și chiar și modalitatea de lectură se schimbă, lecturii cu voce tare din mănăstiri substituindu-i-se lectura silențioasă, făcută pentru uzul propriu, nu pentru un auditoriu). Este epoca manualelor (cursurile universitare erau publicate la începutul anului școlar) și un fel de primă epocă a producției „de masă”, înainte de era tiparului (realizată, evident, cu ajutorul copiștilor, dintre care mulți erau, de fapt, studenți săraci).
Deși poate părea un volum oarecum specializat și nu tocmai la îndemâna nespecialiștilor, Intelectualii în Evul Mediu oferă un context larg asupra perioadei, iar stilul prietenos al lui Jacques Le Goff este ușor de urmărit. În plus, bibliografia de la final este mai mult decât generoasă și poate fi un bun punct de pornire pentru viitoare lecturi pentru cei care vor deveni „victime” ale Evului Mediu, această perioadă complexă și curioasă care nu contenește să ne minuneze cu eterogenitatea ei. Eu tot sper într-un interes reînnoit al editorilor și cititorilor pentru cărțile lui Jacques Le Goff (pentru început, apoi mai pot urma și alți medieviști – Jean-Claude Schmitt, Marc Bloch, Georges Duby, Jean Delumeau ș.a).
Sunt Laura Câlțea, cititoarea de cursă lungă, și, deși sunt de formație filolog (aka „iubitor de cuvinte”, o denumire pretențioasă pentru absolvenții de la Litere), îmi place la nebunie să citesc cărți de popularizare a științei. Mi-ar fi plăcut să am acces la astfel de cărți precum cele care se publică acum și în perioada mea de formare (liceu, facultate), însă cred cu tărie că putem învăța la orice vârstă și că niciodată nu e prea târziu să ne apucăm de învățat sau de citit.
