În spatele fiecărui nume se ascunde o poveste

Se spune că, pentru cei suficient de norocoși s-o apuce, bătrânețea e vremea aducerilor-aminte. La bătrânețe e viața mai liniștită, atunci ai timp să-ți rememorezi anii, să faci contabilitatea zilelor fericite și nefericite, contabilitatea împlinirilor și neîmplinirilor. Și să întocmești o listă a regretelor. Apoi să vezi în ce parte înclină balanța.

Doar că în balanța Hayei Tedeschi talerul destinat nefericirii, neîmplinirilor și regretelor nici nu suportă atâta greutate. Balanța se dezechilibrează, cade de pe masă, zdrăngăne pe podea. În mintea ei, după ce închide ochii, Haya pășește ca-ntr-un ring de box; într-un colț al ringului așteaptă conștiința ei încărcată, în celălalt, singura scuză pe care o are, dar care nu-i oferă suficientă putere nici pentru un pumn: N-am știut ce se întâmpla; veștile rele nu ajungeau până la mine. Iar mână în mână cu conștiința ei încărcată merge timpul; de peste șaizeci de ani Haya așteaptă răspunsuri la un șir nesfârșit de întrebări. Poate acum o să primească răgazul, dacă nu să trăiască – pentru că nu mai are timp –, măcar să moară în pace.

Să rămâi indiferent în lupta cu răul înseamnă să-i permiți răului să învingă

Trieste povestește despre ce-a însemnat indiferența în momentele crâncene ale istoriei. Să rămâi indiferent când e nevoie de tine în lupta cu răul înseamnă, dacă nu să fii de partea răului, să-i permiți răului să învingă. Familia Tedeschi, familie de evrei de origine italiană asimilați la catolicism, avea să învețe lucrul ăsta mult prea târziu. Dacă avea să-l învețe, de fapt, vreodată. În mijlocul atrocităților naziste, familia Tedeschi trăiește în iluzia ignoranței. Cei care știu ce se întâmplă nu vorbesc despre asta; cei care nu știu nu pun întrebări. Familia Tedeschi este o familie de civili, de bystanders tăcuți, iar când nu tace, aderă la fascism.

Gorizia, 1944, proiectul Lebensborn

Familia Tedeschi este familia Hayei. În 1944, locuiește în Gorizia, un mic oraș în apropierea portului Trieste. Aici, în zilele de început ale ocupației germane, Haya îl întâlnește pe ofițerul Kurt Franz, se îndrăgostește de el și fac un copil împreună. Dar Tedeschi ist ein jüdischer Name, iar Kurt Franz este un nazist înflăcărat. Povestea lor nu e deloc una de dragoste, iar copilul e destinat unui viitor strălucit în pepiniera lui Himmler. Astfel ajunge să fie răpit de lângă mama lui, așa încât aceasta să-și înceapă lunga așteptare de peste șase decenii înainte de a-l revedea. Pentru că, de neînțeles, copiii dispar într-o clipită, dar să-i regăsești durează uneori o viață întreagă. Mai ales când aceștia cresc fără să știe că există cineva care-i caută și fără să știe că nu sunt cine cred ei că sunt.

Pe lângă istoria ficțională a familiei Tedeschi, Trieste prezintă și istoria faptică, așa cum a angrenat ea oamenii și locurile acelor vremuri, iar viteza cu care trece de la una la alta este halucinantă și amețitoare. Folosindu-se de exemplul ficțional al fiului Hayei, Daša Drndić spune povestea a sute de mii de copii ajunși pe listele proiectului Lebensborn al lui Heinrich Himmler. Pe lângă cei născuți în căminele special construite în cadrul acestui proiect – mai exact locuri în care femeile însărcinate de rasă pură erau aduse să nască copii de rasă pură –, sunt aduși și copii din orfelinate sau răpiți de pe stradă de pe tot cuprinsul celui de-al Treilea Reich. Toți aceștia ajung astfel să trăiască viața unor străini. Pentru că n-a păstrat nimeni, așa încât să le găsească cineva după război, certificatele de naștere, dosarele, rapoartele în care să-și citească numele adevărate, locul nașterii, numele părinților.

Ficțiune îmbinată cu o documentare istorică minuțioasă

În aceeași măsură în care Haya Tedeschi este un personaj inventat, Kurt Franz a fost o figură istorică cât se poate de reală și a orchestrat fapte de o atrocitate de nedescris în perioada în care, înainte de transferul lui la Trieste, a ținut în mâini comandamentul lagărului de la Treblinka. Pentru a reda acțiunile de-a dreptul monstruoase ale lui Franz și ale altor naziști ce au operat în zona litoralului adriatic, Daša Drndić folosește fotografii, transcrieri ale proceselor de după război, mărturii directe ale celor care au asistat sau au trăit pe pielea lor ferocitatea nazismului. Tehnica îi e specifică lui W. G. Sebald, dar tonul uimește cu desăvârșire. Drndić îți lasă uneori impresia că vorbește despre niște fleacuri, atât de sec pune cuvintele pe hârtie, dar efectul obținut e cu atât mai copleșitor. În definitiv, subiectul acestei cărți nu e nici pe departe maleabil, iar scopul ei nu e să dea lecții, ci să marcheze cititorul pentru totdeauna. Și să critice. Trieste lovește cu sete în toți cei care au privit cu nepăsare, indiferent dacă din ignoranță sau din necunoștință de cauză. Deși s-ar zice că cele două sunt sinonime. Chiar dacă, temător în fața întrebării Eu cum aș fi procedat la vremea aia?, cititorul ezită s-o condamne pe Haya, Daša Drndić și personajele ei n-au nici cea mai mică ezitare. Și nu doar pe ea o condamnă.

Călăii ororilor Holocaustului, dar și spectatorii lor, suferă de anestezie morală

Războiul rareori îți permite să stai deoparte. La fel ca în cazul Hayei Tedeschi, când cel de-al Doilea Război Mondial a făcut o excepție și i-a permis să stea deoparte, așa s-a întâmplat și cu Elveția. Însă până la un punct. Elveția, aflată între Germania și Italia, nu scapă de la a fi folosită ca teritoriu de tranzit între cele două țări. Desigur, cu permisiunea autorităților elvețiene. Deși Elveția este neutră. Sau așa se presupune c-ar fi. Pe întinderea aceluiași teritoriu elvețian, războiul face excepții și în cazul Crucii Roșii. Îi permite să stea deoparte când știe că trenurile care tranzitează teritoriul așa-zis neutru duc uneori nu cărbuni, ci deținuți, cu aceeași destinație a cuptoarelor. N-am știut, aveau să zică mai târziu toți cei cărora războiul le-a permis să rămână doar niște spectatori.

Peisajul care se derulează pe fundalul poveștilor din Trieste – fie ele reale sau ficționale – este un imens târâm pustiit; de altfel, aluziile la poemul lui T. S. Eliot nu sunt deloc puține în paginile cărții. Dar pustietatea acesta nu poate fi cuprinsă cu privirea, pentru că e rezultatul anesteziei morale – în cuvintele lui Ian Buruma – de care au dat dovadă unii dintre cei mai odioși călăi ai istoriei nu doar după război, când nici măcar n-au fost dispuși să-și recunoască crimele, ci și pe întreg parcursul lui.

Un memorial pentru aproximativ nouă mii de evrei

Trieste este o carte de peste 500 de pagini, dar mai bine de cincizeci dintre acestea – ca un uriaș zid memorial – alcătuiesc o listă a numelor. Numele a aproximativ nouă mii dintre milioanele de evrei uciși sau deportați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pentru că în spatele fiecărui nume se ascunde o poveste, nu ne rămâne decât să ne cutremurăm gândindu-ne cum ar arăta lumea dacă le-ar afla pe toate.

Trieste, Daša Drndić

• Traducere din limba croată de Octavia Nedelcu
• Colecția Desenul din covor
• Editura ART, 2021