Hendrik Groen, un bătrânel ca un personaj de carte

Bunica mea de 91 de ani citea revistele aduse de fiicele ei și se minuna de câte lucruri sunt pe lume... „Dacă s-ar fi știut toate astea, de le citesc eu prin reviste, atunci când eram mai tânără...", obișnuia ea să remarce de fiecare dată când îmi împărtășea ultima descoperire făcută la rubrica „Știați că”. 

Mi-ar fi plăcut ca bunica mea și bătrânul Hendrik Groen să se cunoască :), aceea ar fi fost o conversație de păstrat în arhiva de familie, ignorând, desigur, barierele impuse de limba și de distanță geografică. Căci Hendrik este un octogenar care își duce traiul într-un cămin de bătrâni din Amsterdam, sau cel puțin așa vrea să ne facă să credem. Cu mintea limpede și ascuțită, este posesorul unui usturător simț al ironiei și autoironiei; un domn șarmant, conștient de situația sa și că aceasta poate doar să se deterioreze pe măsură ce trece timpul, el ar vrea să își petreacă acest timp rămas într-un mod cât mai plăcut cu putință. 

„Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și ¼” a început cu o rubrică online pe site-ul revistei „Torpedo”, ca apoi să continue cu acest volum care acoperă un an din viața lui și se dovedește a fi, de fapt, un fel de terapie pentru personajul-autor. Cartea scrisă sub pseudonim nu și-a dezvăluit încă autorul, așa că eu prefer să mi-l imaginez pe acest Hendrik întâlnit în carte.

Să nu vă șocheze cuvintele fruste sau ironiile care vin pagină după pagină, moartea face parte din cotidianul locatarilor de la căminul de bătrâni și probabil asta îl îndeamnă pe Hendrik să renunțe la eufemisme și să spună lucrurilor pe nume.

„Căci eu, Hendrikus Gerardus Groen, sunt întotdeauna corect, atent, amabil, politicos și serviabil. Nu pentru că sunt în toate felurile astea, ci pentru că nu îndrăznesc să fiu altfel. Rareori spun ce vreau să spun. Aleg întotdeauna calea sigură. Specialitatea mea: știu să împac și capra și varza. (…)

Dacă mă mai gândesc mult la mine însumi, o să cad în depresie. Atunci am luat decizia să spun lumii și ceva despre adevăratul Hendrik Groen: timp de un an bătut pe muchie îmi voi spune părerea necenzurată despre viața într-un cămin de bătrâni din cartierul Amsterdam-Nord.”

Hendrik îi portretizează pe ceilalți locatari, cu smiorcăielile și văicărelile lor față de care el nu are pic de înțelegere: citesc rubrica de necrolog a ziarelor la micul dejun și bifează cunoștințele care au dispărut de parcă ar fi un concurs de cine rezistă mai mult, au ca principal subiect de conversație starea vremii „primăvară care nu mai vine odată" și sunt preocupați sau indignați de nimicuri precum numărul de biscuiți serviți la ceai. Universul lor încremenit în care nimic nou nu se întâmplă este redat într-un mod care te amuză și te pune pe gânduri totodată, însă Hendrik îți oferă o alternativă - aceea de a fi demn în iarna vieții tale.

„Viața se compune aici din niciodată sau mereu. Într-o zi , mâncarea nu vine "niciodată la timp și e mereu prea fierbinte", iar în ziua următoare "mereu prea devreme și niciodată îndeajuns de caldă". Prudent, le-am mai amintit uneori oamenilor de părerile lor anterioare, destul de contradictorii, însă aici nu se acceptă logica. "Iar le știi dumneata mai bine, domnule Groen, nu-i așa?”

În acesta atmosferă, Hendrik își păstrează mintea lucidă și, mai mult de atât, este unul dintre puținii bătrâni care reușesc să nu privească spre trecut, ci să trăiască prezentul așa cum se înfățișează el - cu toate limitările și beteșugurile. Că tot a venit vorba despre trecut, în scurtele pasaje în care este abordată aceasta temă, rememorările, abia întrezărite, sunt extrem de dureroase, ceea ce ne arată că bătrânul Groen este un luptător, un supraviețuitor.

Adesea un cămin de bătrâni seamănă cu un fel de internat școlar în care locatarii sunt elevii și îngrijitorii devin profesorii: îi păzesc ca să nu facă lucrurile nepotrivite, îi supraveghează, impun reguli și interdicții și uneori îi tratează conform credinței că bătrânii dau automat în mintea copiilor. Cu așa premise, e firesc ca Hendrik și bunul său prieten, Evert, să devină cei mai năzdrăvani din curtea școlii, și să pună la cale tot soiul de șotii nevinovate. :) 

Însă lucrurile devin cu adevărat interesante atunci când cei doi reușesc să își facă o gașcă de prieteni, pensionari care, la fel ca ei, cred că sunt singurii responsabili pentru buna lor dispoziție. La urma urmei, nu se știe cât timp în care vor fi lucizi, capabili să se miște singuri sau chiar în stare să respire, le-a mai rămas. Așa ia naștere clubul „Badanumo - Bătrân, dar nu mort”, sintagma care rezumă perfect spiritul cărții. Bătrânețea e o povară pe care poți alege să o cari după tine sau să o contempli singur într-o cameră, plângându-ți de milă.

Și seria de aventuri începe: escapade comice, bahice, ludice, conversații excelente le animă serile, puțină revoltă și complot împotriva status quo-ului. Totul devine mai frumos alături de compania potrivită.

Fericirea vârstei a treia este cu atât mai valoroasă încât ea este extrem de fragilă, mereu amenințată de un final brusc, pentru că boala și moartea nu dispar, doar înveți să trăiești cu adresa lor trecută în buletin, neștiind exact când te vor lovi.

O carte pe care vă recomand să o citiți pentru că vă va îndemna să aruncați o privire spre imaginea de ansamblu, nu doar a senectuții inevitabile, ci și asupra propriei vieți și asupra lucrurilor pe care le acceptăm ca pe un dat sau a lucrurilor pe care alegem nici să nu încercăm să le schimbăm. Un fel de tonic pentru toate vârstele, sub forma unei cărți. Și un personaj din galeria dragului Ove care vi se va lipi de suflet.

Text și fotografii de Andreea Chebac

Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și ¼

Traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu

musai, 2018