„Hai să vorbim despre ceva mai plăcut”, de Roz Chast: despre bătrânețe și moarte, cu umor
Când tu sau familia ta ați trecut prin tot felul de nenorociri precum „Criza Financiară, Al Doilea Război Mondial și Holocaustul”, chiar nu aveți chef să vorbiți despre moarte. Sau despre ce se va întâmpla cu voi, cu bunurile voastre după ce nu o să mai fiți. Așa că „hai să vorbim despre ceva mai plăcut”! Acesta era îndemnul pe care părinții i-l dădeau de fiecare dată când Roz Chast încerca să intre în discuția asta. Oarecum de înțeles, atunci când în căsnicia de peste șaizeci de ani au stat despărțiți doar când America a decis să declare război Japoniei sau când scurtele spitalizări nu au putut fi evitate. Dar atât de tare a marcat-o refuzul lor de a preîntâmpina unele evenimente sau de a vorbi despre ele, încât a scris și ilustrat o carte. Pe care a numit-o chiar așa: Hai să vorbim despre ceva mai plăcut, tradusă de Iulia Tudorie și publicată la Editura Grafic.
Roz Chast este ilustratoare americană. A lucrat pentru The New Yorker, dar publică și în Harvard Business Review, și Scientific American. Este membră a Academiei Americane de Artă și Știință și autoarea a numeroase romane grafice și cărți de benzi desenate. Hai să vorbim despre ceva mai plăcut, apărut în original în 2014, este un volum de memorii ilustrat, devenit rapid bestseller New York Times și laureat al multor premii, printre care National Book Critics Circle Award și Reuben Award from National Cartoonists Society. Păstrând umorul și (auto)ironia care au consacrat-o de-a lungul carierei, Chast vorbește despre ultimii ani din viața părinților ei, despre neajunsurile bătrâneții și toate situațiile pe care a trebuit să le descâlcească pe măsură ce aceștia deveneau tot mai neajutorați. Îmbinând ilustrațiile color cu poze de familie și alte documente la fel de intime, cartea este atât un memoir, cât și un omagiu adus părinților, care, în ciuda idiosincraziilor lor, au iubit-o și s-au iubit nespus. Poate că una dintre cele mai frumoase și neobișnuite declarații de dragoste (o dragoste așezată, matură, trecută de faza fluturilor în stomac și a artificiilor) este de găsit în paginile acestui volum: „Bolovanii din capul lui se potrivesc cu găurile dintr-al meu”. Convinsă că sunt „suflete pereche”, Elizabeth, mama lui Roz, plusa: „«Codependenți»? Sigur că suntem codependenți”. Iar George, tatăl, confirma: „Slavă Domnului!”.
Urmași ai unor imigranți ajunși la New York din Rusia, Elizabeth și George au cunoscut de mici sărăcia, așa că nu puteau fi decât mulțumiți de viața pe care și-o încropiseră în Brooklyn. Convinși că nu au de ce să se îndatoreze băncilor, au trăit toată viața în chirie, descurcându-se binișor cu salariul lui de profesor de franceză și spaniolă și cu al ei, de director adjunct al unei școli generale. Născuți la doar zece zile distanță unul de altul, George și Elizabeth au copilărit împreună, nu au avut alți iubiți și treptat au ajuns să fie convinși că, „dacă rămân umăr la umăr toată viața, n-o să se schimbe niciodată nimic”. O lungă perioadă nu s-a schimbat, într-adevăr. Poate doar plecarea de acasă a lui Roz să fi modificat un pic rutina familiei. Pentru ei a însemnat înlocuirea fetei cu lucrurile care odată i-au aparținut, de la haine la creioane colorate; pentru ea a fost o gură de aer proaspăt, mai ales atunci când s-a mutat cu soțul și cei doi copii într-o casă în Connecticut. Doar că pe atunci nu-și imagina că va trebui să revină în Brooklyn mult mai des decât ar fi vrut. În „STRĂFUNDURILE Brooklynului, în Brooklynul oamenilor abandonați de tot și de toată lumea. Brooklynul coridoarelor urât mirositoare, al vecinilor care se ceartă cu urlete și al celor care nu se duc niciodată în Manhattan – «în oraș» – decât pentru slujba de la Corvoada SRL.”
Portretul făcut fiecărui părinte este deseori ironic, dar păstrează o candoare adusă, poate, de propria maturizare. Născută când ei trecuseră deja de prima tinerețe, Roz a trebuit să se obișnuiască cu trăsăturile lor distinctive. În timp ce „mama avea o fire imposibilă și putea fi prea autoritară”, tatăl „era un om bun și sensibil”. Mama „era perfecționistă și vedea totul în alb sau negru”; în plus, „se pricepea de minune să le spună oamenilor ce să facă”. Tatăl, pe de altă parte, „nu era îndemânatic. Nu folosea aragazul decât ca să fiarbă apă pentru ceai. Chiar și un simplu prăjitor de pâine era o provocare pentru el.”
Părinții lui Roz „aveau un anumit ritm al lor”, pe care o puștoaică nu avea cum să-l priceapă și să se armonizeze cu el; mai ales că toată copilăria a stat sub povara „poveștilor «moralizatoare»”, conform cărora un ghiveci de flori, o minge de baseball sau rimelul sunt tot atâtea pericole care pot atenta la integritatea fizică și emoțională; „Roata sfârșitului lumii” ilustrată la pagina 29 este un deliciu al râsu’-plânsului. Nici când Roz a devenit femeie în toată firea nu i-a fost mai ușor să treacă de „conflictul dintre generații”, mai ales că particularitățile celor doi părinți se accentuaseră odată cu înaintarea în vârstă și șubrezirea sănătății.
Când primele semne de degradare s-au instalat, Roz a început să înlocuiască telefoanele dese cu vizite mult mai dese decât și-ar fi dorit. Pentru că „pelerinajele regulate în vechiul meu cartier” o întorceau într-o lume din care voise să scape și o puneau față în față cu încăpățânarea părinților ei. Tot cam atunci, pe când ei aveau 93 de ani, și-a dat seama că nu mai are scăpare: trebuia să ia situația în mâini și să se confrunte cu toate lucrurile de care fugise până atunci. Iar pentru asta trebuia să ia legătura cu cei „specializați în cele două lucruri despre care părinților mei le era cel mai greu să discute: moarte și bani”, adică cu notarii. „Testamente, moșteniri imobiliare, ultime dorințe…” erau aspectele pe care ai ei le ocoleau cu ostentație. Dar venise momentul. S-au lăsat greu înduplecați (căci știau foarte bine ce pățiseră soții Mellman după ce-i lăsaseră fiicei toți banii), dar până la urmă au cedat. Și-așa a ajuns Roz să afle (poate mai mult decât și-a dorit) despre pensii, taxe, plata chiriei, asigurări de sănătate, împuterniciri și chiar și despre „un cont pe care-l deschiseseră în 1979, de pe urma căruia primeau lunar un cec de 53,17 dolari”.
Din nefericire, toate s-au dovedit utile atunci când Elizabeth a avut accidentul; Roz i-a spus clar că nu trebuie să caute certificatul ăla; mama a zis că-l va căuta; Roz a rugat-o să-i promită că nu se va urca pe „dulapul cu drăcovenii”; mama a ignorat-o. Au urmat zile petrecute la pat, internarea și senilitatea tot mai accentuată a lui George. Toate presărate cu poeziile mai mult sau mai puțin reușite ale lui Elizabeth; doar făcea parte dintr-un Cenaclu de Poezie (și din grupul Pianiști Clasici în Retragere: PCR, pentru precizie).
Unul dintre episoadele cele mai comice este șederea lui George la casa din Connecticut. În locul memoriei care se pierdea treptat, își făceau loc tot mai multe anxietăți: „Dormea cu portofelul lui jerpelit sub pernă, iar uneori îl ascundea încă o dată, până îl «rătăcea». Nu conta că nu avea în el decât niște chitanțe și fotografii vechi. Nu avea carnet de conducere sau carduri bancare: nu avusese niciodată așa ceva. Uneori se mai rătăcea și iubita lui traistă de pânză cu Channel 13, pe care o lua peste tot (mama zicea că e «păturica lui de siguranță»). Nu puteam face nimic altceva până nu găseam aceste două obiecte.” Dar apoteoza era mereu aceeași: siguranța carnetelor de cecuri care rămăseseră în apartamentul din Brooklyn. O frică întrecută doar de aversiunea față de puloverul roșu pe care Roz l-a rugat să-l probeze:
– Nu pot să port așa ceva!
– De ce?
– E ROȘU… comunism.
Până la urmă, de înțeles venind de la cineva care a trăit în plină glorie McCarthyismul și goana după comuniști din anii ‘50.
Cum era de așteptat, repercusiunile accidentului cu „dulapul de drăcovenii” nu s-au lăsat așteptate. Elizabeth a stat două săptămâni în spital, iar la întoarcere a avut loc „Dimineața de după”, o piesă în șase replici care le-a decis viitorul; atât cât urma să mai fie. Putea fi evitat? Posibil. Dar cum era ca soția să fie acasă și să nu-i pregătească soțului ei micul-dejun, după 67 de ani de căsătorie? Imposibil. Așa că a fost ultima căzătură din apartamentul cu patru camere din Brooklyn. Iar 23 februarie 2007 ultima zi petrecută acolo. Roz le-a găsit un cămin de bătrâni aproape de casa ei și i-a mutat sub pretextul unei „șederi de probă”.
După instalarea la centrul de asistență, părinții devin un fel de personaje centrale absente, imaginea lor fiind proiectată prin lucrurile pe care le-au lăsat în urma lor, strânse în decenii întregi de viață. Și prin amintirile fiicei lor. Pe lângă formulare de completat, telefoane de dat, corespondență veche de sortat, Roz trebuia să elibereze și apartamentul. Nu o pasionase niciodată să cotrobăie prin lucrurile părinților; poate nu-i stârneau nicio curiozitate; poate se temea de ce avea să găsească. „Așa că asta era șansa mea să scotocesc prin toate sertarele și toate dulapurile: PESTE TOT.”
Nu se aștepta să găsească vreo comoară; știa că erau doar „nimicuri vechi și prăfuite”. Însă „erau nimicurile noastre, și gândul că nu aveam să le mai văd niciodată mă tulbura”. Astfel că a făcut niște poze. Și dacă se zice că o imagine valorează cât o mie de cuvinte, de data aceasta fotografiile făceau cât aproape cincizeci de ani de trăit zi de zi în cele câteva camere dintr-un apartament din New York: câteva perechi de ochelari din anii ’40, un capsator bun de expus într-un muzeu al capsatoarelor, aparate de ras la fel de vechi, rechizite, genți incredibil de bine păstrate la cât erau de bătrâne, bibliorafturi doldora de fișe și materiale didactice, un blender din 1950 – pe care colecția vintage de la Smeg ar fi invidioasă, o tonă de haine, cutii, medicamente antice. Și, poate cele mai interesante, teancuri întregi de scrisori pe care și le-au trimis părinții în timpul și puțin după cel de-al Doilea Război Mondial: „scrisorile erau din ce în ce mai afectuoase, dar fără nicio picanterie, o spun pe jumătate dezamăgită, pe jumătate ușurată.”
Nu ai cum să te uiți peste toate pozele astea și să nu te cuprindă tulburarea. Nici nu trebuie să fi locuit tu însuți în colțul acela de lume. Rămășițele vieții sunt cam aceleași oriunde te-ai afla. Sentimentul că jumătate sau mai mult de secol poate fi cuprinsă în câțiva saci care vor ajunge în cele din urmă la o groapă de gunoi este la fel de înfricoșător. Sau de reconfortant. Depinde de perspectivă.
„Mi-ar plăcea ca, la sfârșitul vieții, când s-a «terminat» totul, să fie ceva ce să aștepți cu nerăbdare. Ceva care să-ți aducă plăcere. Poate opiu sau heroină. Ajungi dependent. Și ce dacă? Gelaterii cu înghețată pe săturate pentru oamenii foarte, foarte bătrâni. Albume de artă și muzică.” Așa crede Roz Chast că ar trebui să ne vină sfârșitul. Chiar nu ar fi deloc rău. Din păcate, altfel stau lucrurile în realitate și a simțit-o și ea pe propria piele, îngrijindu-se de ultimii ani ai părinților săi.
Norocul ei? Umorul. Și (auto)ironia. Poate că e greu să apelezi la ele când te simți neputincios, dar cu siguranță ajută să treci peste, atunci când totul s-a terminat și rămân un gol și o tonă de regrete. Așa că, decât să vorbim despre moarte, „hai să vorbim despre ceva mai plăcut”!
