„Furtuna perfectă”. Când cartea bate filmul

În toamna lui 1991, trei evenimente climatice urâte s-au ciocnit în SUA, aproape de New England, și au creat o super furtună, nemaivăzută până atunci. Unii specialiști au numit-o „furtuna care vine la 100 de ani”, iar meteorologul Bob Case din Boston a văzut în ea „furtuna perfectă”. Acesta din urmă este titlul cărții lui Sebastian Junger, un jurnalist care a reconstituit una dintre tragediile acestei calamități unice: dispariția vasului de pescuit american „Andrea Gail” aproape de Noua Scoție, Canada, și moartea celor șase pescari de la bordul ei.  

În lipsa supraviețuitorilor, Junger a reconstruit tragedia din numeroase interviuri, cu familiile celor decedați, cu oameni din orașul lor natal și din industria pescuitului și cu specialiști. A vorbit despre „Andrea Gail” și despre expediții anterioare, despre membrii echipajului – viața, rutina și nevoia lor presantă de a aduna cât mai mulți pești-spadă –, despre riscurile de accidente și morți specifice meseriei lor, despre situații similare în care alții au reușit să supraviețuiască.

Dramatismul poveștii este completat cu date concrete și prețioase despre orașul portuar Gloucester, unde locuiau membrii echipajului dispărut, despre viața atipică și periculoasă, cu tente romantice și tragice, a pescarilor de-acolo și despre industria pescuitului comercial din New England. Aflăm de la autor și cum se formează uraganele și valurile mari, ce se întâmplă cu o navă pe timp de furtună și atunci când ea este inundată sau cum moare un om înecat.

Filmul cu același nume, apărut în 2000 în regia lui Wolfgang Petersen, jupoaie cât mai mult povestea de astfel de detalii ancorate în realitate și, deși urmărește fidel acțiunea cărții, o poleiește cu mult eroism și neverosimil, pe un fundal muzical triumfalist, dramatic, care duce experiența în derizoriu. Cea mai mare discrepanță între carte și film pare să fie redarea experienței tragice:

După ce echipajul ajunge într-o zonă cu mult pește și prinde unul după altul, mașina de gheață de pe „Andrea Gail” cedează, iar căpitanul este nevoit să anunțe întoarcerea imediată, ca să nu se strice prada. Nava nimerește însă în plină furtună și, ca să nu facă drum întors și să piardă peștele, echipajul alege să o înfrunte ca niște adolescenți care vor să-și dovedească forțele în fața naturii. Cel puțin așa apar în film, unde lupta cu furtuna pare să fie cea mai tare experiență din viața celor șase pescari, care dau dovadă de abilități fizice dincolo de orice logică.

(sursa)

Linda Greenlaw, căpitanul unei nave de pescuit pești-spadă după care este inspirat unul dintre personajele filmului, a exemplificat pentru Washington Post câteva dintre scenele ridicole din adaptarea cinematografică, care n-ar fi avut cum să se întâmple în realitate. Iată trei dintre ele:

* Unul dintre pescarii de pe „Andrea Gail” se prinde accidental într-un cârlig de pescuit și ajunge sub apă în timpul nopții. Doi camarazi sar după el nelegați și fără veste de salvare și nu doar că-l localizează, văzând clar sub apa sărată și întunecată, dar îl și ridică la suprafață și îl duc înapoi la navă, de unde sunt ridicați cu ușurință la bord. Greenlaw spune că asta nu are cum să se întâmple, mai ales că un om care ajunge în apă poate fi depistat cu greu chiar și ziua.

* Nimeni nu se duce pe punte în timpul unei furtuni ca cea din 1991, cu atât mai mult nu se cațără pe un catarg desprins, care se bălăngăne sub presiunea valurilor uriașe, ca să îndepărteze o bucată de metal cu o lampă de tăiat, cum face unul dintre pescari în film. „Mai mult decât atât, cum reușește el să țină lampa aprinsă pe vântul ăla și pe ploaia aia?”, se întreabă Greenlaw.

* Nimeni nu se cațără pe cabina vasului în timpul unui uragan ca să înlocuiască o antenă radio, mai ales că aceasta nu este de ajutor în astfel de situații. „Nu aș lăsa niciun membru al echipajului meu să facă asta”, spune Greenlaw. „Nici măcar nu poți să-ți ții ochii deschiși pe un asemenea vânt, darămite să te cațări de colo-colo în timp ce suflă.”

(sursa)

Sfidând regulile naturii, căpitanul Billy Tyne (George Clooney) apare în film ca un megaloman care crede că nimic nu-l poate învinge. Stă neclintit la cârma navei printre valuri de zeci de metri, mizând totul în confruntarea cu furtuna, iar tovarășii săi îl urmează loial și orbește, strigând unii la alții cu entuziasm printre efecte speciale fascinante care simulează cea mai urâtă furtună din istorie. Spre deosebire de film, cartea nu prezintă un final eroic pentru acești oameni, ci mai degrabă unul firesc. Vorbește despre frica și uluirea lor în fața unei calamități rare, despre indiferența crudă a naturii și despre neputința familiilor lor de a merge mai departe. Așa că dacă vreți un portret complet și cât se poate de realist al tragediei de pe „Andrea Gail”, alegeți cartea.

Există cazuri în care oamenii au petrecut 40 – 50 de minute sub gheața unui lac și au supraviețuit. Cu cât apa este mai rece, cu atât este mai puternic reflexul de scufundare și, prin urmare, cu atât sunt mai lente procesele metabolice și mai lung timpul de supraviețuire. Dar echipajul de pe Andrea Gail nu s-a aflat în ape deosebit de reci. Oamenii ar fi putut câștiga 5 sau 10 minute de viață. Dar oricum nu era nimeni pe-aproape ca să-i salveze. Activitatea electrică a creierului devine tot mai slabă, până când, după 15 – 20 de minute, încetează.

Corpul poate fi asemuit unui echipaj care recurge la măsuri din ce în ce mai disperate pentru a-și menține barca pe linia de plutire. Până la urmă, ultimul circuit electric cedează, ultima bucățică de punte ajunge sub apă. Tyne, Pierre, Sullivan, Moran, Murphy și Shatford erau morți.

Articol de Dacian Negrea