„Un bărbat pe nume Ove" a fost un fenomen de la momentul apariției ocupând prima poziție în The New York Times Bestseller timp de 77 de săptămâni consecutiv. A fost tradusă în 43 de limbi și s-a vândut în mai bine de trei milioane de exemplare în toată lumea. Ecranizarea suedeză a romanului a fost nominalizată la Oscar și a primit Premiul Academiei Europene de Film pentru cea mai bună comedie europeană în 2016, iar anul acesta încep filmările la producția americană cu Tom Hanks în rolul principal. 

 

Dacă nu ai citit încă „Un bărbat pe nume Ove", iată cinci scurte motive să nu mai stai pe gânduri:

1. Subiectul este complet neașteptat. Protagonistul este atât de ursuz și de morocănos încât Backman a întâmpinat dificultăți în publicarea cărții, editorii temându-se că experiența cititorilor în compania bătrânului mizantrop nu va fi deloc plăcută. 

2. Nu trebuie să mai aștepți. Odată ce l-ai descoperit pe Backman poți pune mâna imediat pe alte câteva romane, pentru că lista cărților traduse și publicate în limba română a ajuns la deja șase. Și continuă.

3. Povestea este universală. Backman este suedez, iar poveștea firește conține câteva particularități, însă citirea romanului nu se face în cheie culturală. Istoria unui bărbat trecut de prima tinerețe, nemulțumit și ursuz pentru că viața nu s-a dovedit a fi chiar așa cum se așteptase, este la fel de tristă oriunde în lume.

4. Este o poveste puternică. Fredrik Backman este unul dintre puținii scriitori care înțeleg relația dintre societatea în care trăim și profunzimea ființelor noastre umane. Poveștile lui au în centru oameni fără viață socială, oameni deconectați și pierduți, dar care descoperă că au în comun cu lumea din jurul lor mult mai multe lucruri decât s-ar fi gândit.

5. Toți ceilalți au citit-o deja. Chiar dacă nu s-a bucurat de o campanie puternică de marketing, această carte și-a câștigat încet, dar sigur, binemeritatul renume de carte-fenoment, prin stabilitatea și continuitatea vânzărilor și recomandările nesfârșite ale cititorilor din lumea întreagă. Teoretic, există șanse foarte mari ca, oriunde te-ai afla, cineva să fi citit cartea asta deja.

 

În încheiere, te invităm să citești cinci fragmente selectate pentru tine chiar de redactorul cărții. Lectură frumoasă!

 

*

E șase fără un sfert și prima zăpadă adevărată a anului s‑a așezat ca o pătură rece peste cartierul adormit. Ove își ia geaca bleumarin din cui și iese să facă inspecția zilnică. Deopotrivă mirat și iritat, găsește pisica așezată în zăpadă în fața casei. Pare că a stat acolo toată noaptea.

 

Ove trântește ușa, ca să o sperie. Dar pisica n‑are bunul‑simț să o ia la goană îngrozită. Rămâne pe loc, lingându‑și burta. Nici gând să‑i fie frică. Lui Ove nu‑i place deloc atitudinea asta la o pisică. Dă din cap nemulțumit și se postează în fața ei, arătând de parcă vrea să o întrebe: „Asta ce mai e?“ Pisica ridică plictisită ochii și îl privește arogant. Ove încearcă să o alunge dând din mâini. Pisica nu se clintește.

— Hei, asta‑i proprietate privată! zice Ove.

 

Văzând că tot nu se sinchisește, Ove își pierde răbdarea și, dintr‑o singură mișcare, aruncă un sabot spre pisică. Dacă se gândește mai bine, nu poate băga mâna în foc că a fost cu intenție. Nevastă‑sa s‑ar fi supărat foc dacă ar fi văzut, bineînțeles.

Dar nu contează, pisicii oricum nu‑i pasă. Sa­botul descrie un arc și cade lângă pisică, apoi se rostogolește ușor spre magazie. Animalul se uită impasibil, mai întâi la sabot, apoi la Ove. Nu pare deloc speriat. În cele din urmă se ridică și dispare după colțul magaziei lui Ove.

 

Ove se duce desculț prin zăpadă să‑și ia sabotul. Se uită la pantof de parcă ar fi trebuit să se rușineze că nu nimerise pisica. Apoi își revine și pleacă în inspecția zilnică. Doar pentru că avea să moară astăzi, nu înseamnă că trebuie să lase vandalii să‑și facă de cap.

Așa că smucește mânerele ușilor de garaj, să verifice dacă sunt încuiate, lovește cu nădejde stâlpul cu indicatorul care interzice traficul în zona rezidențială, își notează numerele de înmatriculare ale mașinilor din parcarea pentru vizitatori și controlează dacă gunoiul fusese sortat cu simț de răspundere.

 

Se întoarce acasă, înaintând cu greu prin zăpadă și deschide ușa magaziei. Miroase a dizolvant de vopsea și mucegai, așa cum trebuie să miroasă într‑o magazie. Pășește peste anvelopele de vară ale Saab‑ului și dă la o parte borcanele pline cu tot felul de șuruburi amestecate. Se strecoară pe lângă bancul de lucru, atent să nu răstoarne cutiile cu dizolvant de vopsea, în care și‑a pus pensulele la înmuiat. Dă la o parte scaunele de grădină, grătarul rotund și o cheie în cruce pentru demontat roți și smulge din cui lopata pentru zăpadă. O cântărește în mâini, de parcă ar fi fost o spadă cu două tăișuri. O cercetează îndelung.

 

Viața n‑ar fi trebuit să ia întorsătura asta. Muncești din greu, îți faci un rost, strângi bani. Îți cumperi primul Saab. Îți termini studiile, îți iei o diplomă, mergi la interviuri pentru angajare, găsești o slujbă decentă, mulțumești, nu ești niciodată bolnav, îți plătești dările la stat. Îți faci un rost. Întâlnești o femeie, te însori, muncești din greu, ești promovat. Îți cumperi un model mai nou de Saab. Mergi la bancă, iei un împrumut pe cinci ani, cumperi o căsuță despre care nevasta zice c‑o să fie bună pentru crescut copii. Amortizezi împrumutul. Economisești iar. Cumperi un nou Saab. Mergi în vacanță undeva, unde se cântă muzică străină la restaurant și bei vin roșu, iar ne­vasta zice că‑i „exotic“. Apoi te întorci acasă și mergi din nou la slujbă. Îți asumi ceva responsabilități. Pui umărul la nevoie. Îți faci datoria. Ai o magazie cu banc de lucru și cutii cu dizolvant de vopsele. Rearanjezi plăcile de pavaj o dată la doi ani nesmintit, fie că‑i nevoie, fie că nu. Nu faci toate astea ca s‑ajungi să ai timp să ungi cu ulei blatul de bucătărie într‑o marți!

 

Când iese din magazie, cu lopata în mână, pisica e din nou în zăpadă, în fața casei. Ove se holbează la ea, de‑a dreptul uluit de atâta neobrăzare. Din blană îi picură zăpadă topită. Sau, mă rog, ce îi mai rămăsese din blană. Mai mult piele cheală decât blană pe jigărita asta. Și mai are și o cicatrice ce se întinde de la un ochi până jos, pe nas. Dacă pisicile chiar au nouă vieți, asta arăta ajunsă pe la a șaptea sau a opta.

— Cară‑te, zice Ove.

 

Pisica îl măsoară din ochi, ca și cum ar fi fost partea cu putere de decizie într‑un interviu de angajare.

Ove ridică lopata și, luându‑și avânt, aruncă un pic de zăpadă spre ea. Pisica sare într‑o parte și se uită urât la el. Scuipă zăpadă. Pufnește. Apoi se întoarce și dispare din nou după colțul magaziei.

Ove lasă lopata jos.

 

Îi ia un sfert de oră să curețe poteca dintre casă și magazie. O face temeinic. Linii drepte, margini egale. În ziua de azi nu mai curăță nimeni zăpada cum trebuie. În ziua de azi folosesc suflante și te miri ce. Aruncă zăpada alandala! De parcă asta‑i tot ce contează în viață, să‑și croiască drum!

Renovezi. Îți faci, încet, încet, o cutie cu scule respectabilă. Schimbi jgheaburile. Refaci tencuiala.

 

**

 

Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă‑sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu‑i păsa. Pe ne­vastă‑sa o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zicea așa doar pentru că Ove era prea zgârcit ca să aprindă soarele.

 

Ove n‑a înțeles niciodată de ce Sonja îl alesese pe el. Ei îi plăceau doar lucruri abstracte – cărți, muzică și cuvinte curioase. Ove era un om al concretului. Lui îi plăceau șurubelnițele și filtrele de ulei. El mergea prin viață cu mâinile în buzunare. Ea – dansând.

— Cu o rază de soare alungi toate umbrele, îi spusese ea cândva, când o întrebase cum de era așa de veselă tot timpul.

 

Se pare că nu știu ce călugăr, pe nume Francisc, scrisese asta într‑una dintre cărțile ei.

— Lasă că știu eu, dragul meu, adăugase ea cu un zâmbet jucăuș, cuibărindu‑se în brațele lui. Tu dansezi pe dinăuntru, Ove, când nu te vede nimeni. Și pentru asta o să te iubesc toată viața. Fie că‑ți convine au ba.

 

Ove n‑a înțeles niciodată prea bine ce voise ea să spună cu asta. Nu‑i plăcuse niciodată dansul. I se părea mult prea dezordonat și amețitor. El prefera liniile drepte și mesajele clare. De asta îi plăcuse întotdeauna matematica, unde răspunsurile erau corecte sau greșite. Nu ca la alte materii aiuristice, pe care încercaseră să i le bage pe gât la școală, ma­terii unde puteai să „argumentezi“. Că parcă așa se poartă o discuție, cine știe cele mai multe cuvinte grele câștigă. Ce‑i corect, corect să fie, iar ce‑i greșit, greșit să fie, atâta voia Ove.

 

Știa prea bine că unii îl considerau un moș căpos care nu avea încredere în nimeni. Dar asta era pentru că nimeni nu‑i dăduse vreodată un motiv să vadă lucrurile altfel.

Căci vine un moment în viața omului, când fiecare hotărăște ce fel de om vrea să fie. Unul care‑i lasă pe alții să‑l calce în picioare sau dimpotrivă. Și, dacă nu știi ce s‑a petrecut în acel moment, nu poți cunoaște omul cu adevărat.

 

Ove dormise în Saab în nopțile de după incendiul care îi mistuise casa. În prima dimineață, încercase să curețe singur cenușa și mizeria. În a doua, trebuise să se resemneze că nu putea face asta. Casa era pierdută, la fel și toată munca lui.

În a treia dimineață veniseră doi bărbați în cămăși albe, asemănătoare cu cea a șefului pompierilor. Apăruseră la poarta lui și nu păreau deloc impresionați de ruina din fața lor. Se prezentaseră, dar nu cu numele lor, ci cu numele autorității de la care veneau. Ca doi roboți trimiși de nava‑mamă.

 

— Ți‑am trimis înștiințări, a spus una dintre cămășile albe, arătându‑i lui Ove un teanc de docu­mente.

— Mai multe înștiințări, a spus cealaltă cămașă albă și a notat ceva într‑un blocnotes.

— La care n‑ai răspuns, a zis prima cămașă, de parcă l‑ar fi certat.

 

Ove a așteptat, cu picioarele depărtate sfidător, fără să răspundă.

— Ce ghinion, a spus cealaltă cămașă, arătând spre ce mai rămăsese din casa lui Ove.

Ove a încuviințat.

— În ancheta de la pompieri scrie c‑a fost vorba de un simplu scurtcircuit, a spus prima cămașă, ară­tându‑i un document.

 

Ove a simțit nevoia să‑i zică vreo câteva când l‑a auzit cum aruncă nonșalant cuvântul „simplu“, dar a tăcut.

— Ți‑am trimis înștiințări, a repetat cealaltă cămașă albă, agitându‑și blocnotesul.

 

Ove a încuviințat din nou.

— Se refac granițele administrativ‑teritoriale, a continuat cămașa albă.

— Terenul pe care e casa ta urmează să fie prospectat pentru construcții noi, a zis prima cămașă albă, arătând spre casele noi ale costumelor.

— Terenul pe care era casa ta, l‑a corectat cealaltă cămașă albă.

— Primăria dorește să achiziționeze terenul, la prețul pieței, a spus prima cămașă.

— Da... la prețul pieței pentru un teren fără casă, a clarificat cealaltă cămașă.

 

Ove a luat documentele. A început să citească.

— Nu prea ai de ales, a zis prima cămașă.

— Nu‑i decizia ta, ci a primăriei, a spus cealaltă cămașă.

Prima cămașă a început să bată nerăbdător cu pixul în teancul de hârtii. Ove se uita la el. Cămașa albă i‑a arătat o linie pe care scria „Semnătura“.

 

Ove a citit documentele în tăcere, lângă poartă. A simțit o durere în piept. I‑a luat ceva timp să înțeleagă ce era.

Ură.

 

Îi ura pe bărbații în cămăși albe. Nu își amintea să mai fi urât pe cineva vreodată, dar acum parcă avea o minge de foc în piept. Părinții lui Ove cumpăra­seră casa. Aici crescuse. Aici învățase să facă primii pași. Aici îl învățase taică‑su tot ce știa despre mo­toarele Saab. Iar acum nu știu ce autoritate hotăra că trebuia construit altceva în loc. Și un bărbat cu fața rotundă îi vânduse o asigurare care nu era asigurare. Un bărbat în cămașă albă nu‑l lăsase pe Ove să stingă focul și acum alte două cămăși albe îi vorbeau despre „prețul pieței“.

 

Dar Ove nu prea avea de ales. Putea să stea acolo până se opreau soarele și luna‑n loc, că tot n‑ar fi schimbat situația cu nimic.

Așa că a semnat hârtiile cu o mână. Și și‑a încleștat celălalt pumn în buzunar.

 

***

 

Avea pantofi roșii, o agrafă mare, galbenă, în păr și o broșă de aur, pe care razele soarelui se reflectau jucăușe, prin fereastra compartimentului. Era șase și jumătate dimineața, Ove tocmai își terminase tura și coborâse să ia un alt tren spre casă. Dar atunci a văzut‑o pe peron, cu părul ei castaniu și ochii ei albaștri și râsul ei efervescent. Așa că s‑a suit înapoi în tren, fără să știe prea bine ce face. Nu fusese niciodată spontan sau interesat de femei. Dar, când o văzuse pe ea, se întâmplase ceva cu el, a tras Ove concluzia la ceva timp după aceea.

 

L‑a convins pe unul dintre conductorii trenului să îi împrumute o pereche de pantaloni și o cămașă, ca să se schimbe de hainele de lucru. Pe urmă a intrat în compartiment și s‑a așezat lângă Sonja. A fost cea mai bună decizie pe care a luat‑o în toată viața lui.

 

Nu prea știa ce să zică, dar nu a fost nici o pro­blemă. Nici nu apucase bine să se așeze, că ea i‑a zâm­bit cald și l‑a salutat cu un „Bună!“ Așa că a putut și el să‑i răspundă cu un „Bună!“, fără prea mari efor­turi. Când a văzut că se uita la teancul de cărți din poala ei, le‑a ridicat ușor ca Ove să poată citi titlurile. Ove înțelegea doar vreo jumătate dintre cuvinte.

— Îți place să citești? a întrebat ea entuziasmată.

 

Ove a dat șovăielnic din cap că nu, dar ei părea să nu‑i pese.

— Mie îmi place la nebunie, a zis ea.

 

Pe urmă s‑a apucat să‑i povestească despre ce era fiecare carte în parte. Iar Ove și‑a dat seama că avea să iubească pentru tot restul vieții lui să o asculte vor­bind despre lucrurile pe care ea le iubea.

 

Nu mai auzise niciodată ceva la fel de minunat precum vocea Sonjei. Vorbea ca și cum era tot timpul gata să chicotească. Iar când chicotea, suna cam cum își închipuia Ove că ar suna bulele de șampanie dacă ar chicoti. Se temea să nu pară needucat și prost, dar s‑a dovedit a fi o problemă mai mică decât credea el. Ei îi plăcea să vorbească, lui îi plăcea să tacă. Ove s‑a gândit, pe urmă, că asta voia să spună lumea când zicea despre doi oameni că se completează reciproc.

 

Câțiva ani mai târziu, Sonja i‑a povestit că i se păruse mai mult decât ciudat când se așezase lângă ea în compartiment, în ziua aceea. Brusc și greoi în mișcări, dar cu umeri largi și brațe atât de musculoase, că i se conturau prin cămașă. Și ochi blânzi. O asculta cu atenție când vorbea. Și ei îi plăcea să îl facă să zâm­bească. Iar drumul cu trenul până la școală era atât de plicticos, încât compania oricui era bine‑venită.

 

Studia să devină profesoară. Lua trenul în fiecare zi, schimba după câțiva zeci de kilometri și se urca în altul, apoi lua și un autobuz. Una peste alta, o oră și jumătate în direcția greșită pentru Ove. Abia când s‑au plimbat împreună pe peron pentru întâia oară și s‑au oprit la stația de unde trebuia să ia ea autobuzul, Sonjei i‑a trecut prin cap să‑l întrebe ce făcea acolo zi de zi, de fapt. Ove, văzând că era la doar jumătate de kilometru de cazarma militară, unde ar fi putut fi, dacă nu avea problema cu inima, i‑a spus atunci, fără să se gândească, arătând spre cazarmă:

— Sunt în armată, uite, acolo.

 

Ea a dat din cap bucuroasă:

— Atunci poate ne vedem în tren spre casă. Iau trenul de cinci.

 

Ove n‑a zis nimic. Știa că de la cazarmă nu pleci acasă la ora cinci, dar pare‑se că ea habar n‑avea. Așa că a ridicat din umeri. Apoi Sonja s‑a suit în autobuz și a plecat.

Ove și‑a dat seama, bineînțeles, că treaba asta nu era deloc practică. Dar nu prea avea ce face. Așa că s‑a întors, a găsit un indicator spre centrul micului oraș studențesc în care nimerise, la două ore depărtare de casă. Și a început să meargă. După vreo trei sferturi de oră, a ajuns, întrebând din om în om, la singurul croitor din oraș. A intrat hotărât și a întrebat dacă puteau să îi calce o cămașă și o pereche de pantaloni și cât timp ar dura. „Zece minute, dacă aștepți“ a fost răspunsul.

— Atunci mă‑ntorc la patru, a spus Ove și a plecat.

 

S‑a întors la gară și s‑a culcat pe o bancă în sala de așteptare. La trei și un sfert a plecat din nou spre croitor. I‑au călcat cămașa și pantalonii, în timp ce aștepta în chiloți în toaleta angajaților. S‑a dus din nou pe jos la gară și a luat trenul împreună cu ea, o oră și jumătate până la stația ei. Apoi a mers încă o jumătate de oră cu alt tren până la stația lui. A doua zi a făcut la fel. Și a treia zi. În a patra zi, casi­erul de la stația de tren i‑a spus că nu putea să mai doarmă în sala de așteptare, ca un vagabond, iar Ove a înțeles prea bine. Și i‑a spus omului că are dreptate, dar că era vorba de o domnișoară. Bărbatul a dat înțelegător din cap și de atunci l‑a lăsat să doarmă în magazia pentru bagaje. Doar și casierii de gară au fost îndrăgostiți cândva.

 

Ove a făcut la fel în fiecare zi, preț de trei luni. În cele din urmă, Sonja s‑a săturat să tot aștepte să o invite în oraș, așa că l‑a invitat ea:

— Te‑aștept aici, mâine seară la opt. Și vreau să‑ți pui un sacou și să mă duci la restaurant, i‑a spus ea scurt, înainte să coboare din tren vineri seara.

Și Ove a făcut întocmai.

 

****

 

Nu că i‑ar fi displăcut pisica asta în special. Lui Ove nu‑i plăceau pisicile în general. Nu i se păruseră niciodată demne de încredere. Mai ales dacă erau mari cât o motoretă, așa cum era Ernest. De fapt, era greu de zis dacă era un motan neobișnuit de mare sau un leu neobișnuit de mic. Și filozofia de viață a lui Ove era că nu te poți împrieteni cu ceva care te‑ar putea mânca în somn.

 

Însă Sonja îl iubea pe Ernest necondiționat, așa că Ove păstra pentru el asemenea argumente raționale și nu vorbea de rău despre făpturile la care ea ținea. La urma urmelor, știa prea bine cum e să fii iubit de ea, cu toate că nimeni nu înțelegea de ce. Așa că Ove și Ernest, cu excepția unei dăți în care motanul îl mușcase fiindcă se așezase pe coada lui, au învățat să se suporte în timpul vizitelor la casa din pădure. Sau, mai bine zis, au învățat să se țină departe unul de celălalt. Exact cum făceau și Ove și tatăl Sonjei.

 

Și, chiar dacă ținea la părerea lui că jigăritul afuri­sit n‑avea dreptul să stea pe un scaun și să ocupe un al doilea cu coada, Ove n‑a zis niciodată nimic. De dragul Sonjei.

Ove n‑a învățat niciodată să pescuiască. Dar cele două toamne de când Sonja începuse să îl ia cu ea la casa din pădure au fost primele în care n‑a mai plouat în casă prin acoperiș. Iar camioneta pornea întotdeauna la prima cheie, fără să mai tușească. Tatăl Sonjei nu s‑a arătat vreodată recunoscător pe față pentru toate acestea. Pe de altă parte, de atunci înainte nu a mai spus despre Ove că e „de la oraș“. Iar asta era o dovadă de afecțiune în ochii tatălui Sonjei.

 

Și au urmat două primăveri. Și două veri. Iar în a treia, într‑o seară răcoroasă de iunie, tatăl Sonjei a murit. Ove nu mai văzuse niciodată pe cineva plân­gând așa cum a plâns atunci Sonja. În primele zile abia se ridicase din pat. Ove, care deși dăduse nas în nas cu moartea nu de puține ori, avea sentimente tulburi legate de ea, măsura fără rost cu pasul bucă­tăria casei. Preotul din sat venise să discute detaliile privind înmormântarea.

— Un om bun, a constatat el scurt, arătând spre o fotografie cu Sonja și taică‑su, agățată pe peretele sufrageriei.

 

Ove a încuviințat tăcut. Nu știa ce să zică. Așa că a ieșit să vadă dacă trebuia reparat ceva la camionetă.

În a patra zi, Sonja s‑a ridicat din pat și a început să deretice prin casă cu o asemenea frenezie că Ove a hotărât, cu înțelepciunea unuia care prevede o tor­nadă, să nu‑i stea în cale. A rătăcit prin curte, cău­tând să‑și facă de lucru. A reclădit magazia de lemne, dărâmată de o furtună. În zilele care au urmat, a umplut‑o cu lemn de foc proaspăt tăiat. A tuns iarba. A tăiat crengile uscate ale copacilor dimprejur. În a șasea seară, târziu, au sunat cei de la băcănia din sat.

 

Toată lumea spunea, bineînțeles, că a fost un accident. Dar nimeni dintre cei care îl cunoscuseră pe Ernest nu credea că motanul ieșise din greșeală în ca­lea mașinii. Tristețea își face mendrele cu tot ce‑i viu.

În noaptea aceea, Ove a condus pe drumul de țară mai repede ca niciodată. Sonja i‑a ținut în poală capul lui Ernest tot drumul. Încă respira când au ajuns la veterinar, dar rănile erau mult prea grave și pierduse prea mult sânge.

 

După ce a petrecut două ore în genunchi la capătul lui, în sala de operație, Sonja l‑a sărutat pe frunte și i‑a șoptit: „Adio, iubite Ernest!“ Apoi a adăugat: „Și adio, iubite, iubite, tată!“ iar cuvintele au sunat de parcă îi ieșiseră pe gură învăluite în nori.

Atunci motanul a închis ochii și a murit.

 

Când Sonja a venit în sala de așteptare, și‑a pus ostenită fruntea pe pieptul lat al lui Ove:

— Mi‑e așa de dor de ei, Ove. Așa de dor, de zici că‑mi bate inima afară din corp.

 

Au tăcut o vreme, îmbrățișați. În cele din urmă, a ridicat privirea spre el și l‑a privit adânc în ochi:

— Trebuie să mă iubești de două ori mai mult, i‑a poruncit ea.

 

Iar Ove a mințit-o că așa avea să facă, deși știa prea bine că nu avea cum să o iubească mai mult decât o făcea deja.

Pe Ernest l‑au înmormântat lângă locul unde obișnuia să meargă la pescuit cu tatăl Sonjei. A ve­nit preotul și a citit binecuvântarea. Apoi Ove a încărcat Saab‑ul și a pornit pe drumurile înguste de țară, cu capul Sonjei pe umăr. A oprit în cel mai apropiat orășel, unde Sonja trebuia să se întâlnească cu cineva. Ove nu știa cu cine. Asta era una dintre trăsăturile lui pe care le admira cel mai mult, i‑a spus Sonja mult mai târziu. Nu cunoștea pe nimeni în stare să aștepte în mașină o oră întreagă, fără să ceară explicații. Nu că Ove nu bombănea, ba bine că nu. Mai ales dacă trebuia să plătească parcarea. Dar nu o întreba niciodată de ce. Și o aștepta întotdeauna.

 

Când Sonja s‑a întors, într‑un târziu, s‑a așezat în mașină și a închis portiera cât de atent a putut, așa cum învățase el, ca să nu se uite la ea ca și cum tocmai lovise o ființă vie. Apoi a pus ușurel o mână pe a lui și i‑a zis moale:

— Cred că trebuie să ne cumpărăm casă, Ove.

— De ce? s‑a mirat Ove.

— Pentru că eu zic că e bine să crească la oraș co­piii, i‑a răspuns Sonja și i‑a dus mâna la burta ei.

 

A urmat o tăcere lungă. Lungă chiar și pentru unul ca Ove. S‑a uitat gânditor la burta ei, ca și cum se aștepta să o vadă ridicând vreun stindard. În cele din urmă, s‑a îndreptat de spate, a învârtit butonul radioului înainte și înapoi. A aranjat oglinzile retro­vizoare, apoi a încuviințat și a spus sec:

— Atunci trebuie să ne luăm o combi.

 

*****

 

Ove dă zăpada la o parte de pe piatra de mor­mânt. Sapă hotărât pământul înghețat, ca să planteze florile. Se ridică, își scutură hainele. Se uită rușinat la numele Sonjei. El o certa mereu că întârzie și acum? Nu se învrednicea odată să se ducă după ea, așa cum promisese.

— A fost tevatura naibii, aia a fost, murmură el către piatră.

Apoi tace.

 

Nu știe exact când s‑a întâmplat. Când a devenit așa de tăcut, adică. După înmormântarea ei, zilele și săptămânile se contopiseră în asemenea măsură, că Ove nici că mai avea habar ce anume făcuse în tot timpul acela. Înainte ca Parvaneh și Patrick ăla să intre cu fundul remorcii în cutia lui poștală, nici nu‑și mai amintea dacă a schimbat măcar un cuvânt cu vreo ființă vie, după ce murise Sonja.

 

În unele seri uita să mănânce. Asta nu se întâmpla înainte, din câte își amintește el. Nu se mai în­tâmplase din ziua în care se așezase în tren lângă ea, în urmă cu aproape patruzeci de ani. Cât trăise Sonja, avuseseră tabieturile lor. Ove se trezea la șase fără un sfert, făcea cafeaua, apoi pleca în inspecție prin cartier. La șase și jumătate, Sonja își termina dușul și atunci își luau micul dejun și își beau cafeaua. Sonja mânca ouă, iar Ove sandviciuri. La șapte și cinci, Ove o lua în brațe, o așeza în Saab, pe locul de lângă șofer, punea scaunul cu rotile în portbagaj și o ducea la școală. Apoi pleca la muncă. La zece fără un sfert, își luau pauza de cafea, Sonja la școală, Ove la slujbă. Sonja bea cafeaua cu lapte, Ove o bea fără. La douăsprezece era prânzul. La trei fără un sfert – pauză de cafea din nou. La cinci și un sfert, o lua pe Sonja de la școală – o ridica, o așeza pe locul de lângă șofer și punea scaunul cu rotile în portbagaj. La ora șase, se așezau la masa din bucătărie și luau cina. Carne cu cartofi și sos, de cele mai multe ori. Mâncarea favorită a lui Ove. Apoi Sonja făcea rebus, așezată în fotoliu, cu pi­cioarele paralizate strânse sub ea, în timp ce Ove meșterea în magazie sau se uita la știri. La nouă și jumătate, Ove o ducea sus în dormitor. Sonja îl tot rugase ani de zile să se mute în camera goală de oaspeți de la parter. Dar Ove nici să n‑audă. După vreun deceniu, Sonja pricepuse că era modul lui de a‑i arăta că nu avea de gând să se dea bătut. Că Dumnezeu și universul și toate celelalte porcării nu aveau să câștige. Că le dădea dracului pe toate. Și‑atunci l‑a lăsat în pace să o ducă sus seara și să o coboare de la etaj dimineața.

 

Vinerea seara se uitau la televizor până la zece și jumătate. Sâmbăta luau micul dejun târziu, uneori chiar și la opt. Apoi plecau în oraș, cu diverse treburi. La magazinul cu materiale de construcții, la magazinul de mobilă și la cel cu produse de grădi­nărit. Sonja cumpăra pământ pentru flori, iar Ove se uita la unelte și scule. Casa lor era mică, răzorul din fața casei și grădina din spate la fel, dar tot tim­pul era ceva de plantat sau de reparat. În drum spre casă, opreau la o înghețată. Sonja lua una cu cio­colată, iar Ove una cu alune. O dată pe an, prețul la înghețată creștea cu o coroană și‑atunci să vezi „ce nervi îl apucau pe Ove“, obișnuia Sonja să zică. Când se întorceau acasă, Sonja ieșea în grădină prin ușa din spate, iar Ove o ajuta să se dea jos din scaun și o așeza frumos pe pământ. Grădinăritul era una dintre ocupațiile favorite ale Sonjei și, pentru asta, nu avea nevoie să stea în picioare. Între timp, Ove lua o șurubelniță și se ducea în casă. Asta era chestia bună în a sta la casă. Niciodată nu terminai treaba. Tot timpul era ceva de reparat sau înșurubat.

 

Duminica mergeau la cafenea și beau cafea. Ove citea ziarul, iar Sonja vorbea. Pe urmă se făcea luni.

Și, într‑o luni, Sonja s‑a dus.