Luna martie este cea mai așteaptă lună din an și iată că am și ajuns la finalul ei. Este luna transformărilor, a echinocțiului și este încărcată de obiceiuri și tradiții care celebrează femeia. 

Noi am vorbit cu Oana Verdier, autoare pasionată de sărbătorile străvechi ale poporului român, care ne-a povestit despre câteva dintre cele mai interesante obiceiuri și personaje din folclorul românesc pe care le-am regăsit și în cărțile Art. 

În folclorul românesc luna martie sau Mărțișor abundă în ritualuri și povești al căror păstrător a fost dintotdeauna, femeia. În calendarul popular 1 Martie marchează începutul unui nou An Agrar, iar figura mitologică reprezentativă este Baba Dochia, Divinitate Agrară, zeiţă maternă, lunară şi echinocţială, cu origini în cultul neolitic al Zeiței Mame. 

Legendele întrețesute în jurul acestui personaj sunt numeroase, însă în toate regăsim aceeași idee: Baba Dochia înfofolită în cele 9 sau 12 cojoace își urcă turma de oi pe munte la începutul lunii martie. În timpul urcușului începe o ploaie mocănească ce îi îngreunează cojoacele, fiind nevoită să le dezbrace. Rând pe rând, Baba Dochia se dezbracă de câte un cojoc pe zi până rămâne în ie. Un ger năpraznic lovește muntele, iar aceasta este transformată în stană de piatră împreună cu turma de oi. Baba Dochia este și mama lui Dragobete, zân de esență solară care aduce iubirea în mitologia Românească. În unele variante ale legendei aceasta nu urcă singură pe munte, ci este însoțită de fiul său Dragobete. Cei doi își găsesc sfârșitul din cauza înghețului. 

Având în vedere toate aceste caracteristici, am putea spune că ea reprezintă și Arhetipul Mamei. În Povestea slujitoarei de Margaret Atwood regăsim acest arhetip atât prin personajul principal Offred, cât și prin restul personajelor care sunt prinse într-un univers distorsionat.

                                                                                                                                                         Ilustrație: Kadna

Noi nu avem voie să rămânem singure cu Comandanții. Menirea noastră este procrearea: nu suntem concubine, gheișe ori curtezane. Dimpotrivă: s-a făcut tot posibilul pentru a nu fi incluse în acele categorii. Noi nu trebuie să furnizăm nicio plăcere, nu există loc pentru înflorirea unor dorințe secrete, nici ei, nici noi, nu trebuie să acordăm favoruri speciale, nu trebuie să existe nici cel mai mic sprijin pentru înfiriparea dragostei. Noi suntem utere umblătoare și-atât: recipiente sacre, potire pe două picioare.

Însă, Baba mai are dincolo de aura sa maternă și înțelesul de femeie bătrână, cuvântul având o mulţime de conotaţii în limba română, ce ne duc spre o mitologie ancestrală, babele fiind strămoașele noastre mitice. 

Ele sunt făpturi dihotomice căci așa cum observa B. P. Haşdeu, la noi babele sunt privite ca fiinţele cele mai d'a dracului, cuvântul fiind asociat cu diferite epitete peiorative: cloanţă, cotoroanţă, hârcă, talpa-iadului, vrăjitoare. 

La polul opus, ele sunt femeile înțelepte, cele inițiate în practicile divinatorii, cunoscătoare ale tainelor pământului, ale plantelor și leacurilor. Sunt doftoroaiele, moașele și descântătoarele vechilor sate românești. 

În luna martie femeile, asemeni lui Circe, nimfa vrăjitoare cunoscătoare a poțiunilor și a plantelor magice, își reînnoiesc legătura cu ierburile de farmec și leac. Autoarea Madeline Miller a scris un roman fantasy în care o portretizează pe Circe într-o lumină duioasă și îi țese povestea într-un mod total neașteptat. O descoperim pe Circe, o vrăjitoare singuratică de pe insula Aiaia. Are puteri și cunoaște tainele magiei.

                                                                                                                                                         Ilustrație: Kadna

Puterea plantelor se împletea în frunze, aşa că mi le‑am apăsat pe degetele frânte. Farmecul s‑a îndeplinit cu un singur cuvânt; până dimineaţă, mâna avea să‑mi fie iar întreagă. Am cules câteva rădăcini şi seminţe, să am în traistă, şi am pornit mai departe. Duhoarea şi apăsarea sângelui încă se agăţau de mine, aşa că am găsit în sfârşit un iezer cu ape reci şi limpezi, hrănit cu gheaţă topită. M‑am bucurat de frisonul îngheţat pe care mi‑l dădea apa. Am urmat micile ritualuri de purificare cunoscute oricărui zeu.

În folclorul românesc, femeile aveau un ritual tainic prin care culegeau prima  Buruiană a lunii Martie așa cum o numeau străbunele noastre: urzica. 

Ceremonialul culesului urzicii implică un ritual aparte: 

Femeia lua o sită sau un ciur şi o pereche de foarfeci, apoi, începând a le tăia cu foarfecele sau a le rupe cu unghiile degetului mare şi ale celui arătător, le scutura şi le punea în ciur.

Urzică, Burzică,

Nu mă muşca

Că-i mam-a făta

Toată te-a mânca!

Ciurul avea și el un rol magico-simbolic, el strecurând bolile precum strecoară făina.

După ce erau culese, prima consumare a urzicilor era însoţită de o incantație magică: bucate nouă în gura veche - formulă augurală de belşug. Urzica era de asemenea, folosită și în ritualuri de spălarea părului. Podoaba capilară este un simbol al fertilității și al frumuseții, fiind foarte importantă pentru strămoașele noastre. 

De altfel în luna martie, de Sântoader, femeile aveau un ritual dedicat exclusiv îngrijirii părului. Astfel la miezul nopții (vineri spre sâmbătă) fetele mergeau în pădure în locurile cunoscute, unde creștea omanul sau iarba mare. Acolo, înainte de a dezgropa rădăcina plantei, ele aduceau ofrandă acesteia: pâine cu sare, rostind:

Oman Mare, Domn Mare, 

Eu îți dau pâine cu sare, 

Iar tu dă-mi o coadă de păr mare! 

Apoi, în dimineața acelei sâmbete, fierbeau rădăcina de oman și se spălau cu ea pe cap, după care, cu ochii închiși, spre a nu vedea niciun animal cu păr scurt, mergeau depsletite, în grajd, pentru a trage calul, boul sau vaca de coadă, rostind:

Toadere, Sân’ Toader,

Dă cosiţă fetelor cât coada iepelor!

Femeile se foloseau așadar de cunoștințele lor magico-empirice pentru a manipula realitatea din jurul lor. Femeia este vraciul și sufletul familiei din care face parte, este flacăra ce arde în mijlocul căminului, reminiscență a Zeiței Mame, cea care oferă și întreține viața însăși. 

Există multe personaje feminine de ficțiune care sunt iubite pentru puterea și voința lor incredibilă de a schimba lumea din jurul lor. Ele sunt cele care au uimit cititorii cu puterile lor minunate și transformări neconvenționale. 

Oana Verdier, autoare pasionată de sărbătorile străvechi ale poporului român și de înțelepciunea pe care vechile tradiții ne-o poate revela în contemporan. Scopul meu este reconectarea la ritmurile naturii prin prisma folclorului românesc și reîntoarcerea la rădăcinile și valorile locale, explorând poveștile plantelor mitice și dimensiunile magiei populare.

Pe Oana o găsiți aici: de.rituri.si.plante

Surse:

Sărbătorile la Români. Păresimile, Simeon Florea Marian

Botanica Românească, Simeon Florea Marian 

Dicționar de magie, demonologie şi mitologie Românească, Ivan Evseev