Dracula: Personaj emblematic, legendă și blestem

Intră de bunăvoie, pleacă precum ți-o fi voia și lasă aici puțin din fericirea ce-o aduci. Așa te întâmpină Contele Dracula la poarta reședinței sale din inima Carpaților, un castel vast și căzut în ruină, unde drumurile întunecoase se opresc în dreptul arcadelor boltite, iar sculpturile distruse îți șoptesc despre sacrificii, superstiții și demoni care escaladează ziduri de piatră în miez de noapte.

Prizonier al contelui, tânărul avocat Jonathan Harker își petrece zilele în bibliotecă, conștient de umbrele care îi pândesc pașii în semiobscuritate, chipuri seducătoare și femei frumoase, ce încearcă să-i spulbere hotărârea de a evada și să-l ademenească de partea Întunericului. Tentația este mare. Ar putea să cedeze și să-și accepte soarta, să se recunoască învins în fața Contelui și să o uite pe Mina, viitoarea lui soție. Ar putea să nu-și mai noteze gândurile și observațiile în jurnal, să renunțe la bunele maniere și la jocul psihologic propus cu dezinvoltură de Conte, însă mai există un licăr de speranță, oportunitatea de a-l învinge pe monstru, pe acest demon cu chip de om care și-a întors privirea către Londra, unde îl așteaptă o viață nouă și un număr impresionant de victime. Sau de supuse.

Dracula este un personaj emblematic. Nu poți să rostești cuvântul „vampir” fără să te gândești la Bram Stoker, Transilvania și Vlad Țepeș. Ficțiunea a modelat adevărul în legende și mituri care s-au îndepărtat dureros de mult de adevăr, însă acest Dracula nu încearcă să saboteze istoria, poate doar să creeze un alter ego al domnitorului Țării Românești (dar cred că intențiile lui Stoker au fost diferite). Autorul irlandez a studiat folclorul european și, chiar dacă numele lui Vlad „Dracul” este menționat în carte, Contele este „creația” scriitorului, inspirat după imaginea domnitorului român.

Forța și frumusețea mitului se remarcă prin vastitatea simbolistică a personajului: Dracula reprezintă ceva, cineva, pentru fiecare dintre noi. Nicio variantă nu este greșită sau corectă. Dracula poate să fie un salvator, un blestem și/sau o legendă. O creatură a Întunericului, un monstru sau un bărbat condamnat la osândă veșnică. Libertatea cititorului este un dar neprețuit, așa cum va descoperi și Jonathan Harker.

Am fost fermecată de ilustrațiile realizate de Fernando Vicente: tonuri de alb, negru și gri, nuanțe tari de roșu. Sunt superbe, cu o tentă ușor erotică și definesc o viziune mai îndrăzneață și modernistă a mitului. Observi evoluția personajelor, preferința lor pentru o anumită culoare, spinii care se strecoară sub piele, buzele păcătos de sângeroase și îmbinarea diferitelor elemente pentru a simboliza decăderea, transformarea sau prăbușirea unui protagonist.

Contele nu m-a vrăjit. M-a intrigat curiozitatea lui pentru tot ce este nou și diferit, însă personajul lui își pierde din putere și c(h)arismă după apariția lui Van Helsing și implicarea Minei în distrugerea lui Dracula. A fost prea teatral și ușor de ghicit, de parcă nici măcar nu încerca să își ascundă intențiile sau nerăbdarea. Cu toate abilitățile și harurile sale, Contele nu reușește să susțină provocarea declanșată chiar de el odată cu sosirea lui Harker la castelul său. Influența lui scade. Se lasă subjugat de promisiunea unei vieți noi și îi tratează pe muritori cu indiferență și nepăsare. Nu îi consideră adversari demni sau o posibilă amenințare. Și greșește. Da, este malefic. Dar unde îi este ingeniozitatea? De ce dispare când te aștepți cel mai puțin? Sau totul nu este decât un plan bine pus la punct pentru a-i ucide pe eroi?

Am citit cu sufletul la gură toate însemnările din jurnale, oscilând între numeroasele voci narative oferite de Stoker. Voiam să fac parte din grupul lui Van Helsing. Voiam să trăiesc alături de ei, să le ofer sprijin și sfaturi, să particip la ședințe și să îi însoțesc în misiuni. Nu știu cum să descriu sentimentul, însă simțeam că le aparțin. Citindu-le gândurile, planurile și temerile, nevoia aproape disperată de a curma coșmarul înainte de apariția unei noi victime, l-am uitat pe Conte. Îmi doream să fie învins cât mai repede, să uit strigătele lui Renfield și să supraviețuiască toți. Van Helsing. Jonathan Harker. Mina Murray. John Seward. Arthur Holmwood. Quincey Morris. Prieteni. Aliați. O familie din care am făcut cu mare drag parte, chiar dacă perioada s-a numărat în ore, nici măcar în zile. Atât de mult m-a captivat Dracula. Atât de ușor m-a vrăjit Bram Stoker.

Un text de Simona Stoica

Fotografii de Ema Cojocaru

Dracula, Bram Stoker

• Traducere şi note de Ileana Verzea şi Barbu Cioculescu
• Ilustrații de Fernando Vicente
• Colecția Clasici ilustrați, Editura ART, 2018