„Disecție”, Han Kang - o introspecție de Andreea Dumitrescu

Când președintele Park Chung-hee este asasinat, în Coreea de Sud se încheie brusc o perioadă de 18 ani de totalitarism. Populația prinde curaj și se ridică pentru democratizare. Ca răspuns, generalul maior Chun Doo-hwan ordonă mai multe măsuri aspre de oprimare a revoltelor. Închiderea universităților îi determină pe studenții din Gwangju să se adune în fața porților Universității Naționale Chonnam în dimineața zilei de 18 mai 1980. Până după-amiază, sute de soldați sosesc în oraș și adunarea este violent asuprită. Protestatari și spectatori deopotrivă sunt uciși.

Disecție surprinde acele zile teribile din istoria Coreei de Sud din perspectiva cetățenilor din Gwangju, care au fost arestați sau și-au pierdut familiile și prietenii în revoltă. Supreviețuitorii și chiar spiritele celor uciși spun povestea.

Cum pot cuvintele să îți dea impresia unei alte realități numai printr-o bucată de hârtie?

Am văzut astfel, prin paginile cărții, trupurile neînsuflețite, murdare, ale victimelor. Mi s-a făcut rău și tânjeam ca totul să se sfârșească. Mă așteptam să cedez cândva din cauza dezgustului și a indignării pe care nu le-aș mai fi putut îndura, dar cele care m-au eliberat de tensiune au fost amintirile frumoase despre viețile victimelor. În lacrimile care mi-au umplut ochii, s-au adunat deodată suferințe și bucurii, numai așa cum se întâmplă în poezie și în viață.

Inspirată de această carte, voi scrie cele mai plăcute amintiri ale mele, ca un manifest că viața ar trebui celebrată mai des:

Oglinda îmi arată că au trecut unsprezece ani de când ai mei m-au trimis la școală, în clasa întâi. Altfel, cum emoțiile mele sunt aceleași, nu mi-aș da seama că nu mai sunt în primul an de școală, căci la fel plecam de acasă, dimineața devreme, când cerul era întunecat și firele de iarbă erau îngreunate de stropi mari de rouă. Simțeam că orașul se punea în mișcare odată cu mine. Luminile de stradă se stingeau și se aprindeau cele roșii ale mașinilor de pe șoseaua umedă. Pe atunci, ca să nu răcesc, mama mă punea să iau drajeuri și siropuri pentru imunitate, care îmi lăsau un gust dulce, fructat. Într-o dimineață, aveam atâta energie, încât m-am luat la întrecere cu un autobuz pentru o stație.

Mama a rămas în urmă. Ea îmi ducea ghiozdanul greu, plin cu caiete și manuale pe care era scris caligrafic numele meu. O așteptam zâmbind să mă ajungă din urmă. Cu spatele drept, purtam uniforma mea proaspăt spălată și călcată. Mă încălzisem de la alergare sub vesta conștiincios închisă la fiecare nasture și, cu mâinile la spate, mă legănam de pe un picior pe altul. Mirosul de pâine caldă se abătea de la fabrica dintre blocuri și îl inspiram cu poftă.

Îmi aduc aminte de colegii mei, cum eram prieteni cu toții. În pauze ieșeam pe holuri și ne jucam un fel de leapșa, în timp ce ne mâncam sandvișurile cu brânză topită. Pe lângă jocurile noastre, ne tocmeam cu mărunțișuri: gume de șters, agrafe, ștampile, biscuiți cu cremă și plăcinte cu dovleac.

La sfârșit de săptămână mergeam cu părinții mei în parc, să ne bucurăm de toamnă. Adunam castane de pe jos și speram să zăresc prin copaci vreo veveriță sprintenă. Aveam pâine uscată și covrigei pe care îi fărâmițam ca să pot hrăni mai mult timp rațele de pe lac. Mă umpleam de fericire când veneau la mine și plescăiau repezite frimiturile din apă. Când erau târguri de toamnă, tata îmi cumpăra un pahar de must de struguri roșii, din care sorbeam până ieșeam din parc.

Treptat, toamna s-a prefăcut în iarnă și așteptam deja cu ochii mari pe la ferestre prima ninsoare. Cât zăpada se așeza pe străzi, desfăceam lângă sobă portocale cu coaja rece, aduse de părinți prin frigul de afară. Mirosul se împrăștia în toată casa și nu m-aș mai fi săturat de fructele dulci, pe care le mâncam pe covor, aruncând din când în când câte o privire pe geam să mă liniștesc că ninsoarea nu se oprise. A doua zi ieșeam să construim un om de zăpadă în curtea din față. Ce tineri erau părinții mei! Se jucau la un loc cu noi... Apoi, cu obrajii roșii, degetele înghețate și șosetele ude intram în casă, ne schimbam și beam ceai cald îndulcit cu miere.

În apropierea sărbătorilor, când rafturile magazinelor se umpleau cu decorațiuni de Crăciun, aș fi putut sta ore întregi să privesc instalațiile aprinse, beteala sclipitoare, globurile de sticlă, Moș Crăciunii care cântau colinde, renii, steluțele, fulgii de nea... Mă simțeam ca într-o poveste.

De acolo am început să mă îndepărtez tot mai mult de școala primară, cu fiecare dinte de lapte pe care nu îl mai aveam. Fără să-mi dau seama, am ajuns în gimnaziu, cu aparat dentar.

Aceea a fost vremea primelor emoții pentru teze, dar și a primelor iubiri, mărturisite prin intermediul colegilor de clasă. Și cum fiecare încerca să fie mai matur, când eram de fapt numai niște copii mai mari care, obosiți și somnoroși, își puneau capul unul pe umerii celuilalt în pauza dinaintea ultimei ore. Clasa era caldă, iar întunericul de afară părea departe.

Mi-l amintesc pe profesorul meu de arte. Cu câteva minute înainte să se termine ora, la opt seara, ne lăsa să ne ducem în grupuri mici la baie ca să ne clătim borcanele cu apă, paletele de pictură și pensulele. În liniștea aceea credeam că suntem singuri într-o școală pustie. Pe hol era frig. În baie era mai frig. Dădeam drumul încet la apă și limpezeam cu strângere de inimă culorile frumoase. Râuri de verde și albastru se scurgeau în chiuvetă, iar eu le ascultam oftând.

Mâinile ne erau înghețate de la apa rece și ne întorceam cu pași mărunți în clasă, unde ne îmbrăcam să plecăm acasă.

Mi-a fost din nou și cald și frig într-o zi de primăvară, în biblioteca liceului. Tavanul alb se înălța mult deasupra mea. Eram înconjurată de cărți vechi și alunecam sub masa grea de stejar, așa cum timpul se scurgea din ceas, în trecut. Mi-am întors capul către biroul bibliotecarei, de unde câteva zambile proaspete împarfumau întreaga încăpere. Era liniște și frig. Și s-a făcut din nou cald când un elev a intrat să împrumute vreo carte, cu pași mărunți și urme de zăpadă topită pe ghete.

După primăvara aceea am împlinit șaisprezece ani.

Se făcea vară. Era amiază și mă întorceam cu autobuzul de la liceu. Și eu aveam ochii închiși când treceam pe lângă fântânile pornite. La fel simțeam cum razele soarelui, reflectate de picăturile de apă, îmi străpungeau pleoapele și îmi înțepau retina ca niște ace. Odată am văzut foc peste spuma apelor. Eram cu gândul la vacanță și la cireșe negre, coapte, gata să pocnească.

Aș fi vrut să am atunci cu mine în ghiozdan o carte care să mă inspire, dar eu o aveam acasă în bibliotecă și treceam în fiecare zi pe lângă ea când mă duceam la culcare. La fel, viața trecea pe lângă mine, cu fiecare pagină de calendar întoarsă.

Mi-am amintit cât de frumos este să trăiești.

Han Kang, Disecție

• Prefață, traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan

 Colecția musai, Editura ART, 2018