Dacă vrei să zbori, trebuie să renunți la ceea ce te trage în jos

13 iulie 2019
Dacă vrei să zbori, trebuie să renunți la ceea ce te trage în jos

Nesiguranță. Confuzie. Respingere. Încântare. Sunt sentimente care m-au cuprins, pe rând sau toate deodată, când am citit primele zeci de pagini din Cântecul lui Solomon – cea dintâi întâlnire, îndelung amânată, cu proza lui Toni Morrison. În cazul altor scriitori la care ajung pentru prima oară, regulile sunt oarecum recognoscibile, narațiunea devine repede familiară. Nu însă și acum, când m-am simțit de parcă am pătruns într-un teritoriu necunoscut, lipsit de repere, în care am bâjbâit o vreme până am căpătat o oarecare siguranță. Simboluri, legende, o structură mentală diferită, o încărcătură istorică și mitologică cu care nu eram la curent, o glisare neașteptată între realitate și fantastic… Aproape nimic cu care să pot relaționa prin prisma lecturilor anterioare, căci am citit prea puțină literatură africană sau afro-americană – o lacună pe care mi-am propus să o acopăr treptat. 

 

Publicat în 1977, la zece ani după Un veac de singurătate, romanul lui Morrison m-a trimis cu gândul, în unele momente, la atmosfera magic-realistă din Macondo, dar în aceeași măsură mi-a amintit și de Comala lui Juan Rulfo din Pedro Páramo, repere intime care m-au ajutat să mă acomodez în universul străin al autoarei. De fapt, știu exact momentul în care s-a încheiat perioada de acomodare și am început să gust Cântecul lui Solomon: scena din camera inundată într-o lumină verde, unde Ruth își alăptează fiul, pe Macon Dead jr., care din acea zi avea să capete porecla Milkman. Mai sunt câteva scene în care realismul magic își face loc pe neașteptate, cum ar fi fabuloasa întâlnire dintre Milkman și dădaca bunicului său, dar și legenda dezvăluită spre final, când aflăm în sfârșit semnificația titlului.

 

Milkman a venit pe lume într-o familie înstărită și într-o perioadă mai bună pentru oamenii de culoare – mai bună dacă te gândești că în 1865 abia fusese abolită sclavia. Însă și în Carolina de Nord, în anii 1930-1940, substratul vieții lor este format din umilințe, violență și asuprire: până în 1931, spitalul caritabil din localitate, purtând numele ironic Mercy, nu acceptase nicio negresă însărcinată, motiv pentru care comunitatea îl botezase „No Mercy”; în oraș erau doar două toalete publice pentru negri, iar din sud soseau știri despre asasinate și brutalități îndreptate asupra oamenilor de culoare.

 

Toni Morrison atrage atenția în prefață că îndurarea este una din temele romanului său: îndurarea pe care negrii n-o așteaptă din partea albilor și care, uneori, nu vine nici măcar din partea celor de o seamă cu ei. Discriminarea și insultele sunt ingrediente amare și constante ale vieții cotidiene, de care unii bărbați de culoare încearcă să se desprindă adunând avere și urcând pe scara socială – cum este și cazul tatălui lui Milkman, Macon Dead (Macon Mortul, da?), care s-a căsătorit cu fiica celui mai respectat negru din oraș, doctorul Foster, „un cioroi gălbejit care detesta pielea neagră”.

 

 

În 1936, puţini dintre ei trăiau pe aşa picior mare ca Macon Dead. Alţii priveau familia ieşită la plimbare cu un pic de invidie, dar mai ales amuzându‑se copios, fiindcă masivul Packard verde al lui Macon nu se potrivea deloc cu părerea lor despre rolul maşinilor pe lumea asta. Niciodată Macon nu depăşea patruzeci de kilometri la oră, niciodată nu tura motorul, niciodată nu rămânea în viteza întâi mai mult decât era necesar, doar fiindcă aşa le‑ar fi putut da senzaţii tari pietonilor. N‑a avut niciodată pană de cauciuc, nu a rămas niciodată fără benzină ca să fi fost nevoie să‑l împingă de la spate o şleahtă de puşlamale zdrenţăroase. Portiera nu trebuia legată cu sfoară de caroserie, şi niciun puştan n‑a îndrăznit vreodată să sară din mers pe pragul automobilului ca să dea o tură până la colţul străzii. (pag. 55)

 

La început, nu l-am putut suferi pe Macon Dead, care mi s-a părut un personaj nerealist, exagerat, prea brutal și prea încărcat de ură ca să fie credibil. Îi este scârbă de soție, pe care n-a mai atins-o de la un incident care rămâne multă vreme enigmatic; strivește tinerețea și veselia celor două fiice prin remarci agresive și priviri glaciale; își detestă sora, de care s-a despărțit în circumstanțe misterioase pe când Macon avea 16 ani; se poartă rece și autoritar cu fiul pe care nu și l-a dorit, dar căruia încearcă să îi transmită valorile în care crede: banii, proprietățile și lipsa de compasiune, singurele modalități de a deveni stăpân pe sine și pe alții.

 

Pe parcurs, am început să înțeleg mai bine structura psihologică și motivațiile acestui personaj complicat și deloc simpatic – lucru pe care-l pot afirma cam despre toate personajele din Cântecul lui Solomon, caractere pline de defecte și trăsături neplăcute, departe de a fi acele figuri emblematice, demne de admirație, care se regăsesc în alte tipuri de romane. Ruth, mama lui Milkman, este fragilă și nebuloasă, cu o senzualitate stranie; surorile lui sunt ființe șterse, pretențioase și superficiale, cu izbucniri de răutate; prietenul lui Milkman, Guitar, care promitea să fie un om lucid și echilibrat, s-a dovedit la fel de plin de tare și dificil de simpatizat. În mod clar, Toni Morrison nu și-a propus să creeze personaje cu care cititorul poate empatiza cu ușurință, ci unele problematice și alunecoase, care te țin într-o permanentă tensiune emoțională.

 

Însuși Milkman mi-a câștigat foarte greu simpatia, cu nepăsarea, apatia și obtuzitatea lui. Detașat de membrii familiei sale, pe care îi socotește „o gașcă de smintiți”, egoist și nesigur pe sine, plictisit de viață și lipsit de un țel anume, tânărul Milkman pornește într-o călătorie spre sud, în sens invers față de ruta migrației urmată de strămoșii săi, o călătorie plină de peripeții și experiențe definitorii, fără de care protagonistul nu s-ar putea maturiza și nu ar putea regăsi rădăcinile pierdute ale familiei. El, care a descoperit în copilărie că îi este refuzat zborul, va afla că acest har atât de râvnit poate însemna și fugă, și lașitate, dar și că un om este capabil să zboare fără a se ridica de la pământ.

 

Adânc de tot, în buzunarul acela în care se ascundea inima lui, Milkman se simţea folosit. Cumva, fiecare îl folosea pentru ceva sau drept ceva. Toţi îşi urzeau planuri cu el, făceau din el subiectul propriilor vise de îmbogăţire, de dragoste, de martiriu. Tot ceea ce făceau avea cumva legătură cu el, dar nimic din ceea ce voia el nu intra în preocupările lor. (...) Mai presus de orice, îşi dorea să scape de ceea ce ştia, să scape de implicaţiile lucrurilor care i se povestiseră. Şi tot ce ştia el pe lume despre lume era ceea ce îi povestiseră alţi oameni. Se simţea ca o găleată de gunoi pentru faptele şi urile altora. El, ca persoană, nu făcea nimic.

 

Cea care are de-a face cu viitorul și cu trecutul lui Milkman este excentrica mătușă Pilate, singurul personaj pe care l-am plăcut din prima clipă. Fire independentă, neancorată de lumea materială, povestitoare neîntrecută și izvor de vorbe înțelepte, formidabila negresă are o particularitate ieșită din comun: stomacul ei este neted și lin, complet lipsit de buric – sursă de fascinație, oroare și speculații printre cei care-i află întâmplător secretul. Ține o vinărie, trăiește fără gaze și electricitate, cântă de dimineață până seara și își păstrează numele într-o cutiuță de aramă pe care și-a atârnat-o de lobul urechii stângi. De altfel, după cum se va vedea pe parcurs, numele joacă un rol important în Cântecul lui Solomon, la fel ca identitatea, valorile, rădăcinile și istoria unei familii.

 

După cum spuneam, m-am acomodat greu cu povestea și cu personajele, însă scriitura lui Toni Morrison a sfârșit prin a mă cuceri: lectura a fost o experiență cu totul aparte, în care și-a făcut loc chiar și o doză de suspans, lucru la care nu mă așteptam. Din câte am aflat, Cântecul lui Solomon este unul din romanele mai puțin complicate ale autoarei, cu o cronologie oarecum liniară, ceea ce nu înseamnă că povestea este lipsită de provocări narative și de enigme care se dezvăluie treptat. Totodată, este o carte atipică pentru Toni Morrison, având un protagonist masculin, spre deosebire de alte romane ale sale, care au în centru personaje feminine. Autoarea mărturisește în prefață că această mutație radicală de la un locus feminin la unul masculin s-a dovedit o provocare, pe care a dus-o la capăt cu ajutorul tatălui ei, cu care a continuat să dialogheze chiar și după dispariția lui dintre cei vii.

 

Text și fotografii de Ema Cojocaru

 


 

 

Cântecul lui Solomon, Toni Morrison

Traducere din limba engleză și note de Irina Negrea

Colecția Cărți cult, Editura Art, 2019

Recomandări (271) Interviuri (54) Artstagram (13) Noutăți (84) Titluri în focus (164) Evenimente (88) Cartea în 3 minute (4) Topuri (17) Școală (7) Artstagram 4 (7) Comemorări (6) Concursuri (62)
Moartea unei marionete
Cartea în trei minute. „Moartea unei marionete”, Caroline Graham 28 martie 2024
„— Aşadar, acum avem o marionetă, un măscărici manevrat de nişte păpuşari. Şi ce au făcut acei păpuşari atât de subtili şi de vicleni? Mai întâi l‑au...
Mai multe
Sincer indragostit
Cartea în trei minute. „Sincer îndrăgostit”, David Yoon 28 martie 2024
„Felul în care procedăm e așa: ne ținem de mână și coborâm treptele împreună. Am ținut‑o de mână de multe ori în trecut: în timpul luptelor cu degetel...
Mai multe
Patru experimente pe care nu le poți face acasă, dar despre care poți citi în cărțile Sapiens
Patru experimente pe care nu le poți face acasă, dar despre care poți citi în cărțile Sapiens de Andreea Dincă 27 martie 2024
O gustare neobișnuită „Cercetători excentrici care să facă diverse experimente pe animale au existat în fiecare secol și cu siguranță vo...
Mai multe
Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART