Cum să salvezi lumea și să emancipezi femeile la șase ani. „Mafalda. Feminin singular” de Quino

„Câte cadouri mi-a adus Moș Crăciun! Câte lucruri frumoase! O să fiu ca mama! Am ce-mi trebuie ca să fac curățenie, să spăl, să calc rufe, să cos... să gătesc mâncăruri delicioase... În fine, am tot ce-mi trebuie... ca să mă joc de-a cea mai mediocră femeie din lume!”

Aceasta este una dintre declarațiile de iubire pe care Mafalda, fetița de șase ani pusă pe salvat lumea și emancipat femeile, i le face mamei sale. Săraca Raquel, mama, trece printr-un adevărat roller-coaster emoțional când o aude: mai întâi un zâmbet firav, apoi o bucurie ce i se întinde pe toată fața (probabil la partea cu mâncăruri delicioase, de vreme ce Mafalfa urăște supa pe care i-o tot gătește), ca, în final, să cadă în neagra disperare și să nu mai fie capabilă de nicio reacție. Noroc că e obișnuită cu sarcasmul puștoaicei și oarecum împăcată cu ideea că asta e viața pe care a ales-o de una singură. Însă, dragi cititori și cititoare, fragmentul de mai sus este doar vârful icebergului; ironia și zeflemeaua (deseori) răutăcioasă merg mult în adâncul cărții, așa că vă recomand prudență dacă vă știți slabi/e de înger. Însă, dacă țineți la luări peste picior și mult umor, Mafalda. Feminin singular, volumul lui Quino, publicat la Editura Grafic în traducerea Ralucăi Davicenco, este clar pentru voi. 

Ediția românească marchează aniversarea de 60 de ani a personajului, în 1963 luând viață din creionul lui Quino, celebru artist argentinian de origine spaniolă, una dintre cele mai îndrăgite eroine de benzi desenate. Joaquín Salvador Lavado Tejón, Quino mai întâi pentru familie și prieteni și apoi pentru întreaga lume, s-a născut în 1932 în Argentina din părinți emigrați în America Latină din sudul Spaniei. Ca să-l deosebească de un unchi numit tot Joaquín, și tot ilustrator, de la care, de altfel, a și preluat pasiunea pentru desen, părinții îl strigau Quino și așa i-a rămas numele până la sfârșit.

Din păcate, copilăria și adolescența lui Quino nu au fost prea vesele. La 13 ani rămâne fără mamă, iar trei ani mai târziu moare și tatăl. Rămas orfan, abandonează studiile de la Escuela de Bellas Artes din Mendoza și se dedică benzilor desenate. Talentul și umorul îi aduc colaborări cu diferite companii (pentru care desenează reclame), dar și cu numeroase reviste argentiniene precum Leoplán, TV Guía, Damitas, Usted, Panorama, Atlántida sau Democracia. În 1963 publică și prima antologie de benzi desenate, Mundo Quino (Lumea lui Quino).

În același an face și pasul către ceea ce-i va aduce succesul la nivel internațional: o inventează pe Mafalda. Mansfield, o companie de electrocasnice, îi comandă niște ilustrații pentru o campanie publicitară. Ca un omagiu adus unui personaj din filmul argentinian Dar la cara (Responsabilitate), regizat în 1962 de José A. Martínez Suárez, dar și bazându-se pe sunetele principale din numele companiei, Quino le-o propune pe Mafalda. Ce-au făcut, ce-au învârtit, campania Mansfield nu s-a mai concretizat, așa că ilustratorul a încercat să plaseze comicsurile la reviste. După ce a renunțat la detaliile prea în tonul unei reclame, Leoplán a acceptat să publice o parte dintre ele. Ulterior, Quino le-a publicat în săptămânalul Primera Plana, iar din 1965 a colaborat cu cotidianul din Buenos Aires El Mundo. Din 1968, după închiderea ziarului, s-a mutat la Siete Días Ilustrados, unde a continuat să extindă universul Mafaldei până în 1973.

De ce s-a oprit? Pentru că, așa cum mărturisea autorul, nu mai avea idei proaspete și nu voia să se repete sau să devină plictisitor. Așa că din 1976 s-a dedicat altor proiecte, din Milano, unde s-a mutat după ce în Argentina a început dictatura militară care a răsturnat regimul Isabelei, văduva lui Juan Perón. De-a lungul anilor s-a mai întâlnit din când în când cu Mafalda: pentru a ilustra, în 1977, Declarația privind Drepturilor Copiilor lansată de UNICEF, într-o colaborare cu guvernul spaniol în 1986, sau, mai recent, cu puțin timp înainte să moară, într-o campanie de conștientizare a pericolului reprezentat de virusul COVID-19. 

Sursa foto: argentina.gob.ar
 

Dar, chiar și cu autorul preocupat cu altele, Mafalda și-a continuat cariera internațională nestingherită. În Argentina au fost publicate mai multe volume conținând benzile desenate apărute în reviste de-a lungul anilor, dar sunt disponibile și ediții în Spania și Mexic, publicate de edituri prestigioase ca Lumen (parte din grupul editorial Penguin Random House) și, respectiv, Tusquets. Poveștile Mafaldei au fost traduse în peste douăzeci de limbi și dialecte și adaptate în scurte animații, precum și într-un lungmetraj lansat în 1981. În 2024, Netflix a anunțat că va produce o serie animată bazată pe benzile desenate ale lui Quino, pe care noi, iubitorii de sarcasm și umor sănătos, abia o așteptăm. Fetița brunetă cu idei progresiste a ieșit și în lumea reală: are o stradă cu numele ei într-un oraș canadian, o statuie în Oviedo, Spania, și un grup statuar în Buenos Aires. Nici autorul ei nu a fost uitat: i s-au acordat, printre altele, titlul Principele de Asturias pentru Comunicare și Științele Umaniste și premiul B’nai B’rith pentru Drepturile Omului.

Numind-o „o eroină a vremurilor noastre”, Umberto Eco a comparat-o pe Mafalda cu Charlie Brown, protagonistul din Peanuts, seria de benzi desenate realizată de Charles Schulz. Însă, deși ambii devin portavoci ale copiilor din cele două Americi, scriitorul italian revelează natura socio-politică a comicsurilor lui Quino, adânc înrădăcinate în valorile familiale ale Argentinei anilor ‘60, ceea ce face ca părinții să devină personaje active în povestea argentiniană, spre deosebire de cea americană. Quino a mărturisit influența pe care Schulz a avut-o asupra sa și nu a negat nici asemănarea dintre personajul lui și Nancy, eroina creată de Ernie Bushmiller în seria omonimă. 

Mafalda este o satiră a societății argentiniene de la mijlocul secolului XX și a încremenirii clasei de mijloc în valori conservatoare și paternaliste. Personajul Mafalda, probabil un alter-ego al autorului, are doar șase ani, dar asta nu o împiedică să întruchipeze viziunile progresiste care începeau să anime lumea la acel moment, de la emanciparea femeilor, la îndemnul pentru pace și mișcarea hippie, reprezentată în volum de portretul lui John Lennon și muzica Beatles. Neîmpăcându-se cu ideea că mama ei a renunțat la studiile universitare și la pasiunea sa pentru pian odată ce s-a căsătorit, pentru a se dedica gospodăriei și familiei, Mafalda nu ratează nicio ocazie s-o ironizeze.

În malaxorul sarcasmului ei intră și Susanita, prietena cum nu se poate mai diferită. Dacă Mafalda visează să aducă pacea în lume, să devină președintă și să schimbe soarta femeilor, Susanita se imaginează constant în rochie de mireasă, știe ce meserie va avea fiul ei și cum să-și țină soțul mereu fidel familiei. Nu și-a dat încă seama cum să-i cadă cu tronc unui bărbat și deștept, și bogat (alături de care să poată avea casa dorită), dar mai are timp să găsească o soluție. Totuși, ce le ține împreună, vă întrebați? Și ele s-au mirat și au ajuns la o concluzie bună de încălzit suflete și de circulat în voie, viral, pe internet:

„Da, în loc să nu înghit un străin... cum să zic... prefer să nu te înghit pe tine toată viața!”

Mafalda pare că își găsește un partener de aspirații în Libertad, fetița a cărei mamă este traducătoare din franceză, modelul demn de urmat pe care protagonista noastră nu se sfiește să i-l fluture propriei mame pe sub nas:

„– Și am cunoscut-o și pe mama ei, care lucrează.
– A, da?
– Da, traduce cărți din franceză.
– A, da?
– Da, fiindcă atunci când s-a căsătorit, ea nu a renunțat la studii, cum fac multe. Se vede că a avut mai multă ambiție decât a, da-uri.”

Cum îi stă bine unui spirit fin, Quino nu lasă lucrurile atât de în alb și negru, nuanțând, într-o ironie bine orchestrată, viața cu destule neajunsuri a mamei traducătoare:

„– Mama știe franceză. Francezii scriu cărți în franceză, iar mama le copiază textele și le face să sune așa cum vorbim noi, iar cu banii primiți cumpără tăiței și ce mai trebuie. Eu un tip... stai, cum în cheamă?... Jan Pol... Jan Pol Belmon... Nu, nu! Jan Pol... Sastre?! Așa îl cheamă? 
– Aah, Sartre?
– Așa! Ultimul pui pe care l-am mâncat el l-a scris!”

Alături de fetițe, lumea creată de Quino este populată și de băieței, fiecare cu pasiunile, visurile și temerile sale. Felipe e cel mai isteț, dar îi e frică de școală și de note. Este spiritual și atent la detalii, ceea ce probabil o face pe Susanita să-și cam aprindă călcâiele după el. Pe de altă parte, fetița pare să-l fi făcut pe Manolito să se îndrăgostească de ea, spre totala ei dezamăgire. Manolito îl ajută pe tatăl său în magazinul de încălțăminte pe care l-a deschis după ce a imigrat din Spania și împărtășește principiile conservatoare ale societății care i-a adoptat:

„– Tre’ să citești ce scrie aici despre hipioți, Manolito!
– Despre jipioți?
– Da, nu știam că hainele și părul lor reprezintă un simbol...
– Ce simbol?
– Simbolul unui dispreț total față de tot ce este material, cu precădere disprețul față de bani...
– După ce că sunt efeminați, mai sunt și... atei!!!”

Miguelito, cel mai mic dintre prieteni (dacă nu-l punem la socoteală pe fratele Mafaldei), este rebel și tinde câteodată să filozofeze prea mult. Dar dacă nici Mafalda nu-l înțelege, atunci cine?

„– Dar, mama, noi, copiii, nu putem fi așa monstruoși încât să acceptăm să facem baie fără să protestăm!
Noi, copiii, nu putem fi atât de degenerați încât să mâncăm ce ni se pune în față fără să crâcnim!
Noi, copiii, nu putem fi atât de lipsiți de suflet încât să ne purtăm frumos din prima! Ar însemna să le lăsăm pe mamele noastre fără locuri de muncă!”

Miguelito, dragul meu, tu faci aceste benzi desenate să dăinuiască în adevăr pentru totdeauna. Există copii care nu gândesc așa?

Tot la capitolul filozofie savuroasă intră și panseurile Mafaldei, întinse pe câte o pagină întreagă, care țin loc de punch line, ca într-un stand-up comedy bun. Ei i se alătură și Susanita și, din când în când, mai intervin și băieții. Ele variază de la cele mai inocente:

„Și dacă fetele n-ar avea ce se găsește la sud de buric... pe unde s-ar naște oamenii?!”

spre cele mai profunde:

„Problema cu marea familie umană e că toți membrii țin morțiș să devină capul familiei.”

Cu aluzii la incompetența guvernului, cu înțepături deștepte la adresa societății patriarhale și conservatoare, dar și cu autoironie bine plasată și foarte mult umor, Mafalda. Feminin singular este o satiră care-și depășește epoca și trăiește, cu prospețime, și astăzi. Partea și mai faină? Cu toții avem o prietenă leită Mafalda. A mea e cât se poate de simpatică.