„Cu greu salvat de la naufragiu” – Fragment „Navigând singur în jurul lumii”

Joshua Slocum a fost primul om care a făcut de unul singur înconjorul Pământului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, descriindu-și apoi aventurile în două cărți devenite cult în literatura de călătorie. După moartea soției sale și după un naufragiu sub comanda lui, marinarul cu cetățenie americană, născut în provincia canadiană Noua Scoție, era falit și a fost nevoit să se întoarcă în SUA într-o barcă încropită din rămășițele naufragiului. Apoi, în lipsa unui job de comandant, a restaurat un slup (adică un velier de mici dimensiuni), l-a botezat „Spray” și a pornit cu el într-o aventură în jurul lumii, în 1895, fără a beneficia de confortul și siguranța noilor tehnologii de azi.   

Volumul din colecția Sapiens reunește ambele sale cărți, Navigând singur în jurul lumii și Călătoria ambarcațiunii, pe care Slocum le-a scris cu savoare după ce a înfruntat singurătatea, cumplitele furtuni ale Capului Horn sau atacurile piraților mauri și fuegieni, după ce a vizitat insula lui Robinson Crusoe și a explorat natura și cultura multor populații fascinante ale lumii. 

CAPITOLUL VI

Plecarea de la Rio de Janeiro. Spray eșuează pe nisipurile țărmului uruguayan. Cu greu salvat de la naufragiu. Băiatul care a găsit un iaht. Spray plutește din nou, ușor avariat. Bunăvoința consulului britanic din Maldonado. Caldă primire la Montevideo. Excursie la Buenos Aires. Scurtarea catargului mare și a artimonului.

Pe 28 noiembrie, Spray a pornit din Rio de Janeiro și, mai întâi și mai întâi, a nimerit într-o vijelie care a cam făcut ravagii de-a lungul coastei, aducând multe daune ambarcațiunilor. Spray a avut noroc probabil pentru că era departe de țărm. În vreme ce navigam de-a lungul coastei în această parte a călătoriei, am băgat de seamă că unele nave mai mici întâlnite în drum îl întreceau pe Spray pe timp de zi, dar rămâneau în urma lui în cursul nopții. Pentru Spray, ziua și noaptea erau totuna. Pentru celelalte se vedea limpede că lucrurile stăteau diferit. Într-una dintre zilele foarte frumoase de care am avut parte după plecarea din Rio, vaporul South Wales a stat de vorbă cu Spray și, fără să cerem, ne-a dat longitudinea după cronometru: 48 de grade vest.

— Cât de precis o pot stabili și eu, a adăugat căpitanul.

Spray, cu ceasul lui de tinichea, ajunsese exact la aceeași estimă. Eu mă simțeam în largul meu cu metoda primitivă de navigație pe care o foloseam, dar trebuie să spun că am fost uimit când am descoperit că aceasta era confirmată de cronometrul vaporului.

Pe 5 decembrie se ivi o barcantină și vreme de câteva zile cele două nave au mers împreună de-a lungul coastei. Chiar în acest timp a apărut un curent spre nord, obligându-mă să țin aproape de țărmul cu care Spray se obișnuise. Îmi mărturisesc greșeala: am ținut prea aproape. Pe scurt, pe 11 decembrie, în zori, Spray s-a proptit în nisip. Era o treabă cam neplăcută, dar curând am văzut că ambarcațiunea nu se afla în mare pericol. Mă lăsasem păcălit de înfățișarea înșelătoare a bancurilor de nisip în bătaia lunii, iar acum mă plângeam că mă încrezusem în aparențe. Marea, deși destul de liniștită, avea o hulă care se spărgea cu destulă forță de mal. Am reușit totuși să las la apă luntrea și să duc spre larg o ancoră de tracțiune și o parâmă de remorcaj, dar era prea târziu ca să mă mai trag acum pe ancoră, pentru că începuse refluxul și apa scăzuse cu vreun picior. Apoi m-am apucat să transport și ancora cea mare, treabă nu chiar ușoară, fiindcă singura mea barcă de salvare, luntrea aceea fragilă, s-a și răsturnat în valurile de deferlare când s-a văzut cu ancora și cablul în ea, povara fiind prea mare.

Atunci am tăiat cablul și am făcut, astfel, două sarcini din el, în loc de una singură. Am luat apoi ancora cu patruzeci de brațe de parâmă și cu o geamandură și am reușit să trec de valurile de la țărm. Dar acum, bărcuța mea lua apă repede și când am ajuns destul de departe pentru a arunca ancora, era plină până la copastie și gata-gata să se scufunde. Nu-mi rămânea nicio clipă de pierdut; mi-am dat seama limpede că, dacă nu reușeam acum să fac treaba asta, totul era ratat. Am lăsat ramele, am sărit în picioare și, ridicând ancora deasupra capului, am aruncat-o exact în clipa în care barca se răsturna. M-am apucat de copastie și m-am ținut de ea, în vreme ce barca se răsucea cu fundul în sus fiindcă, brusc, mi-am amintit că habar n-aveam să înot. Apoi am încercat să întorc barca la loc, dar cu prea mult elan, așa că s-a răsucit pe partea cealaltă și m-am trezit, la fel ca mai înainte, agățat de copastie, cu tot corpul în apă. Stând un moment și gândind „la rece”, am văzut că, deși vântul bătea moderat spre țărm, curentul mă purta spre larg și că în situația asta se impunea să fac neapărat ceva. De trei ori m-am trezit sub apă tot încercând să întorc barca și tocmai îmi spuneam: „Asta mi-a venit de hac”. Dar am simțit în mine o mare îndârjire să mai încerc o dată, ca niciunul dintre cei ce-mi profețiseră eșecul și cărora le întorsesem spatele să nu poată spune: „Am zis eu c-așa are să se întâmple!”. Indiferent care o fi fost pericolul, mare sau mic, pot jura cu mâna pe inimă că atunci am trăit cel mai senin moment din viața mea.

La a patra încercare, am reușit să îndrept barca, dând dovadă de cea mai mare grijă, și am izbutit s-o și mențin așa în vreme ce mă trăgeam înăuntru. Cu o ramă, pe care o recuperasem din valuri, am vâslit până la mal, tăvălit rău și muiat bine în apă de mare. Dar acum mă îngrijora Spray care era eșuat. Nu mă mai puteam gândi la altceva decât cum să-l văd din nou la apă și nu-mi mai păsa de nimic altceva. Nu am mai avut necazuri cu căratul părții a doua a cablului și am reușit s-o leg de cealaltă bucată, de care avusesem grijă să prind o geamandură, înainte de a o pune în barcă. A fost treabă și mai ușoară să aduc capătul înapoi la iaht și cred că am chicotit, în ciuda necazurilor mele, când mi-am dat seama că, în toate aceste nenorociri, judecata sau geniul meu cel bun nu mă părăsise nicio clipă. Am tras cablul de la ancora aruncată la adâncime până la vinciul iahtului și mi-a ajuns exact cât să-l înfășor o dată pe tambur, nu mai mult. Ancora fusese așadar aruncată exact la distanța care trebuia față de iaht. De-acum nu-mi mai rămânea decât să întind cablul bine și să aștept venirea fluxului.

Avusesem parte de o trudă care l-ar fi sleit chiar pe unul mai zdravăn decât mine, așa că am fost cât se poate de bucuros să mă trântesc pe nisip, dincolo de linia fluxului, ca să mă odihnesc. De-acum, soarele era sus și dăruia cu generozitate căldură pământului. Aș fi putut fi într-o stare și mai nenorocită, dar asta nu mai conta; eram pe un țărm sălbatic, într-o țară străină, iar avutul meu nu se afla în prea mare siguranță, cum aveam să aflu în curând.