Fredrik Backman nu încearcă să îmblânzească adevărul sau să ascundă partea mai puțin frumoasă a vieții. Nu își cruță personajele, pe care le pune adesea în situații‑limită, riscante și primejdioase, testându‑le tăria de a se sacrifica pentru cei dragi și plantând acea sămânță a îndoielii care poate distruge un oraș sau poate pune capăt unei vieți. Prin urmare, amărăciunea și durerea, obsesia și nesăbuința, naivitatea și răzbunarea se înfruntă cu o ardoare imposibil de redat în cuvinte, pregătind încheierea trilogiei Scandalul.

Björnstad și‑a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra cititorilor, însă dacă vrei să înțelegi cu adevărat acest loc, cum se leagă toți și toate, trebuie să privești cu atenție imaginea de ansamblu: să observi patinoarul și fabrica, să înțelegi mentalitatea jucătorilor de hochei și a politicienilor, să studiezi pozițiile în clasament și să accepți veșnica problemă a banilor și a sponsorizărilor, să prinzi gustul sportului și să fii la curent cu economia, inclusiv cu problema locurilor de muncă, dar, mai presus de toate, să distingi acele fire care îi unesc pe toți prietenii din copilărie, coechipierii, vecinii și colegii implicați în această poveste impresionantă despre loialitate, familie, iubire și sacrificiu.

Au trecut doi ani și jumătate de la „incident“, însă cei care nu se feresc să rostească adevărul folosesc cuvinte clare pentru a‑și aminti ce s‑aîntâmplat: Maya, fiica directorului tehnic al Clubului de Hochei Björnstad, a fost violată la o petrecere de Kevin Erdahl, cel mai bun jucător din câți au fost până atunci. Orașul a fost divizat, iar scandalul s‑a întețit într‑o asemenea măsură, încât toți locuitorii au simțit nevoia să‑și spună părerea sau să‑și arate fățiș susținerea pentru Maya sau Kevin, neîncrederea ori ura.

Dacă am fi cititori optimiști, am alege să credem că timpul estompează o parte din amintiri, având chiar puterea de a vindeca inimile frânte, însă situația nici că ar putea fi mai diferită: hai să nu uităm că atât personajele, cât și cititorii se află la mâna lui Fredrik Backman, autorul care ne reamintește că Visurile naive sunt ultima linie de apărare a iubirii. Încă din primele pagini din Învingătorii, mi‑a fost confirmată cea mai mare temere, așa că mi‑am șters cu îndârjire lacrimile și m‑am întors înfricoșată în Björnstad. La o înmormântare.

În așezările aflate aproape de sălbăticie, oamenii sunt legați unii de alții cu fire invizibile, dar și prinși cu cârlige ascuțite, așa că, dacă unul se întoarce prea brusc, nu întotdeauna trage doar pătura de pe altul. Uneori ne smulge inima din piept tuturor.

Cum poate un sport să nască atât de multe invidii și să distrugă atât de multe vieți? Cum poate inima unui oraș să bată în ritmul pucurilor lovite de crose? Sunt întrebări care vor rămâne fără răspuns, întrebări la care Maya și Benji nici măcar nu mai vor să se gândească. Au părăsit de multă vreme Björnstadul, însă moartea îi cheamă înapoi în locul care le‑a marcat existența.

În timp ce Maya s‑a străduit să‑și schimbe complet viața și să se piardă pe străzile unui oraș mai mare pentru a‑și urma visul, conștientă totodată de toate acele sentimente întunecate încătușate în adâncul ei, care ar putea oricând să iasă la suprafață și să preia controlul, Benji își îneacă amarul în alcool și pare că trăiește de pe o zi pe alta, pierdut și abătut, o umbră a băiatului care ne‑a câștigat cu atâta ușurință inimile și admirația în Scandalul și Noi contra voastră. Ambii au suferit în moduri diferite, sacrificați pentru „binele“ Björnstadului, însă iată‑i acum aici, triști și înlăcrimați, urmând să fie prinși într‑un nou conflict între orașe, familii și echipe.

Adevărul este că suferi pentru aceste personaje care‑și varsă sângele pe zăpadă și‑și dau sufletul pe gheață, care‑și încleștează degetele pe o crosă sau pe trăgaciul unei arme, la o răsuflare distanță să moară pentru un ideal, un vis sau o persoană iubită. Învingătorii te cutremură până‑n măduva oaselor, fiindcă ai impresia că orice urmă de bucurie a fost înlăturată din sufletele locuitorilor din Björnstad. Totul e nesigur și fragil, ca un fulg plăpând de nea biciuit de un vânt năprasnic, spulberat înainte să atingă pământul înghețat.

Poveștile despre băieți și tații lor sunt aceleași în toate timpurile, peste tot. Ne iubim, ne urâm, ne e dor unuia de celălalt, ne reprimăm unul pe altul, dar nu putem trăi fără să ne influențăm reciproc. 

Citești fiecare capitol cu un ghimpe în inimă, te temi pentru soarta celor care par să se fi născut sub steaua neșansei și‑ți dorești cu disperare să afli de ce Amat, acest băiat muncitor, blând și deosebit de talentat, nu mai vrea să iasă din cameră, de ce Mira preferă să petreacă mai mult timp la serviciu și își minte soțul, de ce Peter nu mărturisește ce‑l macină, de ce Ana pare să‑și riște cu atâta nesăbuință viața, de ce toată lumea o iscodește pe Fatima, de ce Matteo vrea să facă rost de o armă, iar lista mai poate continua preț de câteva pagini bune, pentru că sunt atât de multe persoane implicate în acest joc periculos, cu mize nesperat de mari, încât presiunea devine aproape de nesuportat pentru cititori.

Am plâns până am rămas fără lacrimi, emoționată până și de o conversație aparent banală, desfășurată între două personaje despre care n‑aș fi bănuit vreodată că vor purta o discuție amicală. Am plâns pentru părinții care nu și‑au putut proteja copiii și pentru copiii care nu și‑au putut proteja părinții. Am plâns când sângele a împroșcat zăpada și lupta crâncenă dintre roșu și verde a marcat destinele unor tineri crescuți și educați să urască o culoare sau să dorească răul unui alt oraș – o moștenire necruțătoare.

Și nu, contrar așteptărilor, nu sunt o plângăcioasă, dar am iubit trilogia Scandalul de la prima până la ultima pagină, chiar dacă mi‑a frânt de nenumărate ori inima. E o poveste dureros de realistă, redată cu un talent aparte de un maestru‑păpușar, care ne‑a legat și pe noi de personajele ale căror vieți și alegeri ne‑au amintit că realitatea este cu desăvârșire crudă și nedreaptă. Din fericire, Backman nu a stins complet flacăra speranței; încă mai pâlpâie, chiar dacă destul de plăpând.

Ar trebui să existe mai multe cuvinte pentru „acasă“ – unul pentru ceea ce te poate susține în cele mai întunecate clipe ale vieții și unul pentru ceea ce te poate lega de un loc sau de cineva. Uneori rămânem în orașe și în căsnicii doar pentru că altfel n‑am avea o istorie personală. Pentru că avem prea multe în comun. Pentru că ni se pare că nimeni altcineva nu ne‑ar putea înțelege.

La finalul romanului, aproape că nu‑ți dai seama cine sunt, de fapt, Învingătorii. Știi doar un singur lucru, și anume că noi, cititorii, suntem învinși de emoții și de lacrimi. Oricât vom încerca să negăm adevărul, o parte din noi va rămâne mereu în Björnstad.

POC! POC! POC!