„O copilărie fericită abia dacă merită pomenită”, consideră Frank McCourt, făcând probabil referire la celebra frază a lui Lev Tolstoi: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Este greu să vorbești despre fericire și infinit mai greu să captezi atenția cititorului cu o poveste în care toată lumea râde, cântă și dansează, ca să parafrazăm un film clasic al cinematografiei ruse. Literatura memorabilă se clădește pe conflict, pe suferință, pe lipsuri, și iată cum o copilărie nefericită poate fi atât o povară, cât și o mină de aur pentru un scriitor. Sunt mulți bărbați și multe femei care și-au transformat experiențele cutremurătoare în artă, în povești care au ajuns la mii de cititori și i-au atins, poate chiar au schimbat ceva în viețile acestora.

Peter Handke evocă în „Nefericire împăcată”, unul dintre romanele sale de mare succes, căsătoria lipsită de dragoste care i-a împins mama la sinucidere, Truman Capote dedică una dintre cele mai înduioșătoare proze ale sale, „O amintire de Crăciun”, mătușii materne care l-a crescut, Frank McCourt devine cunoscut odată cu volumul autobiografic „Cenușa Angelei”, Jannette Walls pune la îndoială integritatea psihică a părinților ei abia după publicarea bestsellerului „Castelul de sticlă”, iar Toni Morrison abordează în majoritatea romanelor sale conflictele rasiale, discriminarea și agresiunile, concrete sau simbolice, cu care s-a confruntat comunitatea afro-americană din care face parte.

Peter Handke s-a născut la 6 decembrie 1942, în Griffen, Austria, în perioada de vârf al celui de-al Doilea Război Mondial, fiul unic al lui Erich Schonemann și al Mariei în afara căsătoriei. Erich, tatăl său biologic, era funcționar la Casa de economii și singurul bărbat pe care Maria l-a iubit. „Ne completam atât de bine, obișnuia ea să spună.”

Din obligația de a nu crește un copil fără de tată, mama lui Peter se căsătorește cu conductorul de tramvai și subofițer al Wermacht-ului, Bruno Handke, dar fără convingere și fără să-l iubească. „Când se îmbăta, devenea OBRAZNIC, iar ea trebuia să fie SEVERĂ cu el. Atunci o bătea, fiindcă ea nu avea niciun cuvânt de spus, că doar el era cel care aducea bani în casă” rememorează Handke în romanul-elegie „Nefericire împăcată”, scris și publicat la numai un an de la sinuciderea mamei.

Așadar, copilăria lui Peter este una tulbure și traumatizată de compania tatălui alcoolic și abuziv și a celor doi frați vitregi de care nu se simte atașat. Singura alinare și bucurie rămân poveștile mamei despre satul ei natal.

În discursul din 7 decembrie 2019, la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, Handke menționează figura maternă și de rolul covârșitor pe care scurtele ei narațiuni, pe care le numește „povești unice”, l-au avut în devenirea lui ca scriitor. Handke mai mărturisește că de fiecare dată a avut sentimentul că el doar lui îi erau spuse aceste povești, deși, mai mult ca sigur, trebuie să fi fost prin preajmă și frații lui.

Peter Handke își urmează studiile gimanizale în Tanzenberg (Carintia), susține bacalaureatul și apoi începe să studieze dreptul la Graz. Înainte de ultimul examen de absolvire întrerupe studiile pentru a deveni scriitor, iar în 1966 publică primul său roman.

Peter Handke (Credit foto @ Alexander Mahmoud)

Truman Capote, pe adevăratul său nume Truman Streckfus Persons, s-a născut la 30 septembrie 1924 în New Orleans, petrecându-şi copilăria alături de rudele din partea mamei, într-un orăşel din Alabama, Monroeville. Acolo a cunoscut-o pe Harper Lee, care i-a rămas prietenă apropiată până târziu, când amândoi, scriitori cu cariere înfloritoare, au descoperit succesul și s-au îndepărtat. Harper Lee l-a însoțit, de altfel, în drumurile pe care le-a făcut în Holcomb, Kansas, locul în care s-a petrecut crima pe care a documentat-o milimetric pentru a scrie „Cu sânge rece”, romanul non-ficțional care l-a transformat într-un adevărat star al culturii populare.

Părinții lui au divorțat pe când avea doar patru ani, iar acest eveniment îi va marca toată viața. După o perioadă foarte agitată în care locuiește împreună cu mama lui în tot felul de locații improprii, este încredințat spre creștere mătușilor sale din Sud, unde Capote se atașează de o figură feminină pe care o numește cu dragoste „Sook” și pe care o evocă foarte duios în cartea sa pentru copii „O amintire de Crăciun”: „La fereastra bucătăriei stă o femeie cu părul cărunt, tuns scurt. Poartă pantofi de tenis şi un pulover. E o femeie micuţă şi neastâmpărată ca o găinuşă. Din cauza unei boli îndelungate din tinereţe, s-a gheboşit jalnic. Faţa ei ieşită din comun, bătută de soare şi de vânt, aduce cu a lui Lincoln, aceleaşi trăsături neregulate, dar delicată şi cu oase fine. Ochii de culoarea sherry-ului privesc timid.”

Copilăria lui Truman Capote a fost umbrită însă de absența părinților și de faptul că, atunci când ceilalți copii mergeau în excursii alături de tații lor, el era nevoit să participe întotdeauna singur și să inventeze povești despre absența propriului părinte. „Mă simțeam ca un fel de orfan spiritual, ca o țestoasă întoarsă pe spate”, avea să povestească mai târziu.

Fiind un copil mai degrabă singuratic, Capote a fost un autodidact precoce, învățând să citească înainte de a merge la școală. Era văzut adesea cu dicționarul și blocnotesul după el, găsind în scris un refugiu pe care nimic nu îl putea rivaliza. Scrie ficțiune de la vârsta de 11 ani și în urma participării la diverse concursuri școlare primește în 1936 (la numai 12 ani) o bursă din partea prestigioasei fundații Scholastic Art & Writing Awards.

                                    Truman Capote (Credit foto @ Ac BETTMAN CORBIS)

Frank McCourt s-a născut la 19 august 1930, în Brooklyn, New York, din părinți irlandezi emigrați în Statele Unite în căutarea unui trai mai bun. Vis irealizabil, în mare parte din cauză că tatăl obișnuia să cheltuiască pe băutură modestele sale câștiguri. Patru ani mai târziu, din cauza Marii Depresiuni, familia McCourt se întoarce în Irlanda, iar Frank va petrece mare parte a copilăriei în Limerik, satul natal al mamei, într-o sărăcie cumplită.

“Când îmi aduc aminte de copilăria mea, mă întreb cum de am supraviețuit. A fost, desigur, o copilărie nefericită - o copilărie fericită abia dacă merită pomenită. Mai rea decât copilăria nefericită obișnuită este copilăria irlandeză nefericită, iar și mai rea este copilăria irlandeză catolică nefericită.” Așa începe volumul său de memorii „Cenușa Angelei”, distins cu Premiul Pulitzer.

În mahalaua deprimantă, inundată de ploi, din cauza condițiilor improprii trei dintre frați vor muri, iar Frank se îmbolnăvește grav de febră tifoidă. Condițiile de trai erau de neconceput, iar McCourt va povesti mai târziu studenților săi că visa adesea să comită o infracțiune în speranța că va ajunge la închisoare unde avea asigurate trei mese pe zi și un pat cald. Acasă, alimentația de bază consta în pâine și ceai, despre care mama lui glumea cu amărăciune că alcătuiau o dietă echilibrată, formată atât din hrană solidă, cât și din hrană lichidă.

Tatăl lui McCourt, Malachy, își păstrează vechiul obicei de a cheltui în baruri puținii bani ai familiei și acuză faptul că accentul său distinct din nord constituie un impediment pentru găsirea unui loc de muncă stabil. Frank McCourt are doar 11 ani când tatăl său pleacă la Liverpool, în căutarea unui loc de muncă, dar acest lucru nu aduce niciun ajutor familie, pentru că banii trimiși pentru întreținere vin foarte rar, spre deloc. Doi ani mai târziu, Malachy decide să-și abandoneze soția și cei patru copii.

Mare parte din responsabilitate trece pe umerii lui Frank care se vede nevoit să fure alimente de bază, în încercarea de a-și întreține (menține în viață) familia. Renunță la școală și se angajează la oficiul poștal unde livrează telegrame până la vârsta de șaisprezece ani, apoi compune scrisori de colectarea a datoriilor pentru o proprietăreasă din Limerik. Cu puținii bani pe care reușește să-i economisească se întoarce în Statele Unite, unde își reia studiile. Această nouă experiență va face subiectul celui de-al doilea volum autobiografic, „O țară grozavă”, publicat în 1999.

                                                                    Frank McCourt

Jannette Walls s-a născut la 1 aprilie 1960, în Phoenix, Arizona, fiind a doua fiică dintre cei patru copii ai lui Rex și Rose Mary Walls. Familia Walls a dus o viață mai mult nomadă, mutându-se frecvent dintr-un loc în altul (în principal, pentru a scăpa de creditori) și stabilindu-se, într-un final, în orașul natal al tatălui, Appalachi (Welch, Virginia de Vest). Mulți ani au locuit  într-un fost depou, o baracă cu trei camere, fără apă curentă și cu electricitate sporadică. „Casa noastră nouă era una dintre cele mai vechi clădiri din oraş, ne-a explicat mama cu mândrie, iar acesta era un lucru de un bun-gust autentic.”

Deși aveau patru copii împreună, niciunul dintre părinți nu a fost prea entuziasmat să-și găsească de muncă. Familia trăia de pe azi pe mâine, Rex având slujbe ocazionale de electrician, iar Rose Mary folosindu-și diploma de profesor doar un an înainte de a renunța complet la ea. La un moment dat, Rose Mary urmează chiar niște cursuri postuniversitare pentru reînnoirea diplomei, dar numai pentru a avea revelația că nu este făcută pentru această profesie.

Ambii părinții au o viziune boemă asupra vieții, Rex este ferm convins că se vor îmbogăți după ce va reuși să construiască Prospectorul, un sistem complex pentru detectarea minereului aurifer, unul dintre nenumăratele sale planuri care nu s-au materializat niciodată, în vreme ce Rose Mary preferă să picteze și să deseneze decât să-și supravegheze copiii sau să se îngrijească de procurarea minimului necesar, îndeobște hrană.

Jeannette Walls deschide romanul său biografic „Castelul de sticlă” cu scena impresionantă în care, la vârsta de trei ani, încearcă să pregătească cina pentru frații săi folosind aragazul familiei și este curpinsă de flăcări, suferind arsuri grave și intervenții chirugicale.

Însă cea mai apăsătoare problemă rămâne lipsa alimentelor. Pentru că familia rămâne deseori fără hrană, copiii sunt nevoiți să meargă la școală flămânzi și, uneori, să fure din pachetul de prânz al colegilor de clasă sau să scotocească în tomberonul de gunoi. Cu toate acestea, soții Walls refuză să-și înscrie copiii într-un program social care le-ar fi asigurat prânzul gratuit.

Într-un interviu acordat cu ocazia lansării în cinematografe a ecranizării romanului „Castelul de sticlă”, Jeanette Walls admite că are o relație complicată cu mâncarea „Nu înțeleg fetișizarea mâncării și felul în care ea este transformată în arhitectură în orașele mari. Este doar mâncare. Acolo de unde vin eu, mănânci fancy dacă nu ești obligat să te servești direct din conservă.” În același interviu, întrebată fiind dacă s-a gândit vreodată că părinții săi ar fi putut avea probleme psihice, Jeannette Walls mărturisește: „Cititorii mei, care sunt mai deștepți decât mine, mi-au tot repetat: «Tatăl tău era bipolar». La început, am respins ideea, pentru că mereu am crezut că era doar un bețiv. Era cel mai grozav când era treaz. Dar acum îmi dau seama că probabil cititorii mei au avut dreptate. Nu a fost niciodată diagnosticat. Și, ca mulți alcoolici, a încercat să-și stabilească singur medicația.”

                                        Jeannette Walls (Credit foto @ John Taylor)

Toni Morrison, pe numele său adevărat Chloe Anthony Wofford, s-a născut la 18 februarie 1931, în Lorain, Ohio, fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei Wofford. Bunicii materni, Ardelia și John Solomon Willis, părăsiseră Greenville, Alabama în jurul anului 1910, după ce și-au pierdut ferma din cauza datoriilor. În același timp, bunicii din partea tatălui părăsiseră Georgia și se mutaseră în nord pentru a scăpa de un sistem economic foarte semănător cu iobăgia, precum și de violența împotriva afro-americanilor din sud. Ambele familii s-au stabilit în orașul siderurgic Lorain, pe marginea lacului Erie.

Morrison a copilărit în timpul Marii Depresiuni din anii 1930, o perioadă atât de greu încercată din punct de vedere economic, încât tatăl a fost nevoit să aibă uneori și câte trei slujbe simultan pentru a întreține familia. Era un om muncitor și foarte demn, conștient de calitatea muncii pe care o desfășura pe șantierul naval din oraș ca sudor. De fiecare dată când reușea o sudură perfectă, își însemna și numele pe marginea navei. Mama lui Chloe mergea la biserică și cânta la cor, iar copiii au crescut cu cântece și povești magice din folclorul sudist, o moștenire de care soții Wofford erau foarte mândri.

Micul oraș industrial Lorain era populat de imigranți europeni, mexicani și afro-americani care conviețuiau în armonie. Cu toate acestea, discriminarea rasială reprezenta o amenințare constantă. Când Morrison avea numai doi ani, pentru că părinții nu reușiseră să achite chiria, proprietarul a incendiat casa în care era adunată întreaga familie.

La școală, Chloe era singura elevă de culoare din clasa ei, dar și singura care știa să citească. S-a împrietenit cu mulți dintre colegi și nu a cunoscut discriminarea până în momentul adolescenței când a început să iasă la întâlniri.

De la tatăl ei, Chloe a moștenit un sentiment de reținere față de populația majoritară, așa cum mărturisește într-un interviu: „Tatăl meu a fost rasist. În copilăria lui petrecută în Georgia a fost adesea șocat de comportamentul albilor adulți, drept pentru care s-a considerat îndreptățit să-i disprețuiască pentru tot restul vieții, deși aceștia nu aveau absolut niciun drept să-l disprețuiască la rândul lor.”

Chloe visa să devină o dansatoare ca balerina ei preferată, Maria Tallchief, dar era totodată și o cititoare pasionată. Printre favoriții ei se numărau Tolstoi, Dostoievski, Gustave Flaubert și Jane Austen. S-a înscris în echipa de dezbateri a școlii, a lucrat ca secretară la Biblioteca Publică din oraș și a absolvit cu rezultate impresionante Liceul Lorain în 1949.

Toni Morrison (Credit foto @ Timothy Greenfield-Sanders)