Cinci mesaje de la personaje #musai de întâlnit în 2019!

Ce reprezintă o carte #musai? Un prieten. O aventură. Un îndemn. Un prieten care te va ajuta în momente grele. O aventură imposibil de uitat, indiferent de natura deznodământului. Un îndemn de a-ți depăși limitele și de a descoperi un colț de lume neexplorat, cu un context social diferit, șocant la prima citire.

2019 este anul în care biblioteca îți devine cel mai crunt dușman. Ți-a ocrotit și adăpostit cu drag cărțile, însă tu niciodată nu te-ai gândit cât de afectată este de poveștile respinse de tine. Evitate. Niciodată răsfoite. Te-au speriat numărul impresionat de articole favorabile, premiile câștigate și promisiunea unei capodopere literare, promisiunea unui roman ce avea să te transforme într-un prizonier timp de ore, zile, săptămâni. „Temnița” poate să rămână în jurul tău chiar și câțiva ani, cu atât mai mult dacă te-ai regăsit în protagoniști sau subiectul abordat de autori nu îți este în totalitate străin.

Nu trebuie să eviți cărțile #musai. Le descoperi la momentul potrivit și le citești atunci când simți că nu mai există obstacole de înlăturat sau „scuze” pentru a returna romanul pe rafturile bibliotecii. Cărțile nu te resping. Ele te așteaptă. Așa cum procedează și personajele care se pregătesc să urce pe „scenă” în fața ta, drag cititor, pentru a-ți câștiga aprobarea, susținerea sau respectul. Nu suntem întotdeauna de acord cu viziunea lor: cu câțiva protagoniști nu vrem să ne reîntâlnim, dar nu avem dreptul să le respingem dreptul la replică sau oportunitatea de a-și prezenta „cazul”.

Nu vrem să îți influențăm decizia, așa că le vom preda lor cuvântul/microfonul:

Ove (Un bărbat pe nume Ove): S-ar putea să vă jignesc de câteva ori. Să vă insult și să vă trântesc ușa în naș. Să nu vă ofer ceai și prăjiturele, cum ar proceda o gazdă bună, dar 1) eu nu sunt gazda voastră și 2) casa mea nu este hotel, chiar dacă vecinii intră și pleacă la orice oră din zi sau din noapte. Hârțogăria ar trebui să fie pedepsită. Și întotdeauna să aveți încredere într-o persoană care conduce un Saab (dacă are Volvo vă este dușman).

Björnstad (Scandalul): Credeți că un oraș nu poate să aibă glas? Credeți că un oraș nu poate condamna un nevinovat sau să aprindă fitilul unei lupte nedrepte, născută din motive greșite? Egoiste? La alegerea mea, personajele au rămas tăcute. Nu au voie să vorbească. Timp de sute de pagini veți citi numeroase supoziții și păreri, scuze și teorii. Sunt de acord cu toate. Cu toți. Trebuie să fiu imparțial, altfel ei vor pleca și vor abandona echipa. Într-un oraș atât de mic, unde posibilitățile sunt limitate, un scandal ar putea să fie fatal. Totul se rezumă la mentalitatea locuitorilor, la cât de multe pot accepta, la cât de disperați sunt după victorie și recunoaștere. La cât de importantă este vocea unei victime, dacă devine singurul obstacol pentru o șansă unică în viață.

Walter și Friedrich (Murind când vine primăvară): Povestea noastră nu este frumoasă și cusuță cu ață albă. Nu vrem să vă șocăm. Nu vrem să vă descriem ce am văzut pe frontul din Est, ce am simțit când trupele SS ne-au luat de o fermă de vaci din nordul Germaniei pentru a ne trimite la moarte sigură. Ororile celui de-Al Doilea Război Mondial întotdeauna ne vor bântui, însă noi vrem să vă arătăm o altă latură, teama, furia și deznădejdea de pe cealaltă latură a baricadei, a unei armate aflate în retragere. Uniforma și nația nu au fost alegerea noastră.

Hendrik Groen (Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼): Vârsta nu este o povară, un impediment sau o sentință. Știți ce fac eu la 83 de ani şi ¼? Mă îndrăgostesc. Particip la ateliere de gătit și pictat. Joc golf (nu mă pricep, dar nici cu prietenii de la căminul de bătrâni nu mă mândresc). Conduc un scuter și ascund checul pregătit de doamna Visser, care mă invită mult prea des la prânz pentru discuții apatice și mâncare necomestibilă (într-o zi voi avea curajul să-i resping invitația). Vreau doar să vă reamintesc că viața este prețioasă, minunată și dureros de fragilă. În fiecare zi îmi amintesc aceste lucruri. În fiecare zi îmi notez gândurile în jurnal. Sper că îl veți citi și voi, indiferent de vârstă și de aspirații.

Juan Guillermo (Sălbaticul): Răzbunarea este singurul meu scop în viață. Moartea este singurul prieten care mi-a mai rămas. I-am pierdut pe toți în decurs de câteva luni: părinții, bunica, chiar și pe Carlos, fratele meu mai mare. Poate că nu a fost ușă de biserică, dar nu merita să moară, în niciun caz „mulțumită” unui grup ultracatolic care vrea să scape societatea de scursurile care o îmbolnăvesc. Nu am să vă mint: Carlos vindea morfină și LSD. Nu îl scuz, dar nici nu am pentru ce să-l iert. A făcut ce trebuie pentru a supraviețui și pentru a ne asigura un cămin. Stabilitate. Un viitor. Ura mă va răpune la final, iar drumul meu este crud și intens, predispus la violență. Dacă vreți să mă însoțiți, vă aștept în Mexic, în anii ‘60. Acolo și atunci îmi începe povestea.

Un text de Simona Stoica

Fotografii de Ema Cojocaru