Cinci cărți ecranizate, care au la bază povești adevărate

Voi ce preferați să faceți mai întâi: să citiți cartea sau să vedeți ecranizarea? Sau le bifați pe amândouă, fără să conteze ordinea? Deși multă lume insistă că cele două nu pot fi comparate, fiind medii artistice diferite, un cititor nițel „obsedat”, așa cum sunt eu, nu se poate abține să caute asemănări sau deosebiri între carte și scenariu: fie lipsește cutare sau cutare scenă, fie se pierde complexitatea narativă, fie finalul a fost schimbat – cert e că vizionarea e mai mereu însoțită de bombăneli, în cazul meu. Desigur, există și ecranizări excelente, cum sunt și unele care reușesc să întreacă originalul.

Situația mi se pare un pic diferită în cazul memoriilor și al cărților autobiografice, unde, cel puțin pentru mine, cartea are întotdeauna întâietate. Cele cinci cărți pe care le voi prezenta pe scurt sunt bazate pe întâmplări adevărate și, la rândul lor, au devenit subiect de film sau documentar, ajungând pe ecrane în producții mai mult sau mai puțin cunoscute de publicul larg. Voi câte dintre ele ați văzut și/sau citit?

Castelul de sticlă, de Jeannette Walls

Cei patru copii ai familiei Walls au crescut alături de un tată alcoolic și visător și de o mamă excentrică și egoistă, reușind să supraviețuiască grație ingeniozității lor. Fără să caute compătimirea cititorului și încercând să-și înțeleagă familia disfuncțională, Jeannette Walls își povestește cu onestitate copilăria marcată de lipsuri, dar și plină de aventură și de momente magice. Ecranizarea din 2017, cu Brie Larson în rolul lui Jeannette și Woody Harrelson în rolul tatălui, a fost criticată de unii spectatori pentru finalul melodramatic și lipsa unor elemente importante, dar și pentru faptul că se concentrează excesiv pe figura tatălui, distorsionând mesajul cărții.

Cu sânge rece, de Truman Capote

O crimă multiplă petrecută în 1959, într-un orășel din Kansas, i-a atras atenția lui Truman Capote. În următorii șase ani, scriitorul s-a documentat cu ajutorul prietenei sale, Harper Lee, iar în 1966 a publicat Cu sânge rece, primul mare „roman de nonficțiune“ al literaturii americane, care i-a adus celebritatea. Cartea stă la baza unei ecranizări din 1967, destul de fidelă originalului, precum și a unei mini-serii din 1996. Ce aduce interesant filmul lui Richard Brooks: actorii seamănă izbitor cu adevărații ucigași, iar crimele sunt filmate chiar în orașul și în casa unde s-au întâmplat în realitate. Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul, există încă două filme bazate pe biografii: Capote (din 2005, cu Philip Seymour Hoffman) și Infamous (din 2006, cu Toby Jones), despre perioada în care Truman Capote s-a documentat și a scris Cu sânge rece.

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell

Gerald Durrell – un cunoscut naturalist, zoolog și conservaționist – povestește cu mult umor episoade din cei patru ani în care familia sa a locuit în Corfu, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când pe insulă nici măcar nu exista electricitate. Pe atunci în vârstă de zece ani, Gerald își descoperă pasiunea pentru natură și animalele sălbatice, pe care nu ezită să le aducă acasă. Primul volum a fost adaptat pentru televiziune în 2005, iar din 2016 a început producția serialului The Durrells in Corfu, bazat pe întreaga trilogie și filmat parțial în Corfu, unde figuranții sunt chiar locuitori ai insulei. Există și un serial cu zece episoade, realizat de BBC în 1987.

Eu sunt Malala, de Malala Yousafzai și Patricia McCormick

Probabil că multă lume este deja familiarizată cu povestea tinerei musulmane care și-a asumat riscuri uriașe pentru a apăra dreptul la educație al fetelor pakistaneze. Malala Yousafzai a devenit un simbol al curajului și cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace, pe care l-a primit în 2014, la vârsta de 17 ani. Nu știu, însă, câți dintre voi au urmărit documentarul He Named Me Malala, care include discursul ei de la ONU și prezintă scene din viața de zi cu zi a tinerei, dar și imagini din Valea Swat, regiunea sa natală. Documentarul este narat de Malala și de tatăl ei, Ziauddin Yousafzai, a cărui poveste este la fel de remarcabilă ca cea a fiicei sale.

Persepolis, de Marjane Satrapi

În această autobiografie originală și emoționantă, Marjane Satrapi își povestește cu mult umor copilăria și adolescența, trăite sub semnul conflictelor politice și al represiunilor sociale. Prin ilustrații alb-negru și fraze minimaliste, autoarea ne poartă dintr-un Iran condus de fundamentaliștii islamici într-o Europă care nu știe să-și prețuiască libertatea și înapoi în țara natală, unde își continuă viața, întrebându-se totuși dacă locul ei este într-adevăr acolo. Pornind de la carte, Marjane Satrapi şi Vincent Paronnaud au realizat lungmetrajul de animație cu același nume, care urmărește fidel stilul cărții grafice și amintește de tehnicile clasice de animație. Filmul Persepolis a fost nominalizat la Oscar și a primit în 2007 Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes.

Un text de Ema Cojocaru