F.M. Dostoievski se naște în 1821 la Moscova. La vârsta de treisprezece ani este înscris la o școală secundară particulară de trei ani, apoi urmează cursurile Școlii militare de inginerie din Petersburg, pe care le finalizează în 1843. Lucrează o vreme într-un minister în Departamentul de proiectări tehnice. La vârsta de douăzeci și patru de ani finalizează prima sa nuvelă, Oameni sărmani, și tot în această perioadă traduce Eugénie Grandet a lui Balzac. Succesul de public al nuvelei sale îl va așeza definitiv pe traiectoria scrisului. Printre creațiile sale esențiale amintim romanele Idiotul, Crimă și pedeapsă, Umiliți și obidiți, Adolescentul, Demonii, Amintiri din casa morților. Romanul Frații Karamazov, pe care Dostoievski îl considera capodopera sa, apare cu un an înainte ca autorul să se stingă din viață. Dostoievski moare în 1881 în Sankt Petersburg în urma unei hemoragii pulmonare.

Arkadi Dolgoruki, protagonistul-narator din Adolescentul lui Dostoievski, este fiul ilegitim al unui latifundiar controversat și risipitor. Proaspăt ieșit din adolescență, mustind de idei care-i trădează ambiția de a deveni un om faimos și bogat, Arkadi este prins între dorința de a expune faptele reprobabile ale tatălui său și dorința de a-i câștiga afecțiunea. Înflăcărat de ideea unei comuniuni cu acesta, pleacă la Sankt Petersburg să îți întâlnească tatăl, dar lucrurile se complică și mai mult când tatăl și fiul se îndrăgostesc de aceeași femeie și devin rivali în câștigarea afecțiunii acesteia.

Citește în continuare cinci fragmente ample selectate pentru tine de redactorul cărții.

*

Într‑adevăr, nu‑mi mai păsa de nimic: urmăream un ţel înalt, pentru care treceam peste întâmplările mărunte şi eram însufleţit de un simţământ covârşitor, ce compensa pentru toate. Când am plecat, sufletul mi‑era plin de încântare. În timp ce mergeam pe stradă, îmi venea să cânt. Ca un făcut, era o dimineaţă minunată, soare, zgomot, animaţie, mulţimea se plimba veselă pe străzi. „Cum de nu m‑a jignit femeia aceea?“ mă miram eu. Din partea cui aş fi îndurat o privire atât de dispreţuitoare, un zâmbet atât de arogant, fără să protestez numaidecât, fie şi în mod prostesc? Nu trebuie uitat că ea venise la Petersburg numai cu intenţia de a mă jigni cât mai curând, deşi nu mă văzuse niciodată: pentru ea eram „o iscoadă de‑a lui Versilov“ şi era convinsă, atunci ca şi mai târziu, că soarta îi este în mâinile lui Versilov şi că acesta, dacă vrea, poate s‑o nenorocească oricând, folosind un anumit document; cel puţin bănuia acest lucru. Între ei se ducea un vechi duel pe viaţă şi pe moarte. Iată însă că nu mă simţeam jignit! Ea încercase să mă jignească, dar nu izbutise! Dimpotrivă, eram chiar foarte încântat; deşi îmi pusesem în gând s‑o urăsc, acum simţeam că sunt pe cale s‑o îndrăgesc. „Nu ştiu dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea s‑o prindă în plasă. Biata musculiţă! După părerea mea, un călău îşi iubeşte victima; cel puţin nu e cu neputinţă s‑o iubească. Eu, bunăoară, îmi iubesc duşmanul şi în ce o priveşte, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt încântat, doamna mea, că sunteţi atât de semeaţă şi maiestuoasă, căci de aţi fi mai blândă, n‑aş avea o asemenea satis­facţie. M‑aţi dispreţuit şi, totuşi, sunt triumfător; chiar dacă m‑aţi fi scuipat în faţă, nici atunci cred că nu m‑aş fi supărat, căci veţi fi victima mea, a mea şi nu a lui. Gândul acesta mă îmbată! Într‑adevăr, conştiinţa tainică a puterii îţi dă satisfacţii incomparabil mai mari decât o dominaţie făţişă. Dacă aş avea o avere de o sută de milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerşetor, şi să‑mi întoarcă spatele cu dispreţ, fiindcă în ceea ce mă priveşte, eu m‑aş mulţumi cu conştiinţa bogăţiei.“

Cam aşa s‑ar putea formula gândurile mele, bucuria mea şi o parte din ceea ce simţeam atunci. Ţin să mai adaug că, judecând după ceea ce am scris până acum, aş putea să trec drept un om destul de superficial; în realitate, eram însă cu mult mai profund şi mai timid. Cred că şi în ziua de azi am rămas mai timid decât ar putea să reiasă din cuvintele şi faptele mele; tare aş vrea să nu mă înşel!

Cine ştie, poate că am făcut rău că m‑am apucat de scris, căci nu izbu­teşti să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar şi cele nefericite, sunt mai profunde atât timp cât le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole şi mai necinstite decât sunt în fond. Versilov mi‑a spus că numai ticăloşilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine uşor să mintă în toate împrejurările; eu însă mă străduiesc să aştern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu!

**

Abia aşteptam să ajung la ruletă, de parcă de ea depindea salvarea mea, de parcă aceasta era singura soluţie, deşi, după cum am mai spus, până la sosi­rea prinţului nici nu mă gândisem la ea. Şi‑apoi, nici nu mă duceam să joc pentru mine, ci pentru prinţ, cu banii lui; nici azi nu pricep ce mă atrăgea acolo, dar fapt e că simţeam o atracţie irezistibilă. Şi, totuşi, adunătura aceea de la Zerşcikov, mutrele acelea descompuse, crupierii, strigătele pătimaşe ale jucătorilor, toată ambianţa aceea mizerabilă nu mi s‑a părut niciodată mai dezgustătoare, mai apăsătoare, mai jalnică şi mai vulgară ca în seara aceea. Îmi amintesc prea bine cum din când în când mi se strângea inima de tristeţe şi de scârbă în acele ore petrecute la masa de joc. Bine, dar atunci de ce n‑am plecat? Pentru ce am suportat totul, de parcă însăşi soarta mi‑ar fi impus acest sacrificiu, acest martiriu? Un lucru e sigur: nu se poate spune despre mine că în seara aceea am fost zdravăn la minte. Şi, totuşi, n‑am jucat niciodată mai chibzuit ca atunci. Eram tăcut, atent, încordat şi îngrozitor de calculat, jucam cu răbdare, strâns, dar în acelaşi timp îndrăzneţ în momentele hotărâtoare. M‑am aşezat iarăşi în dreptul lui Zéro, adică tot între Zerşcikov şi Aferdov, care şedea întotdeauna în dreapta lui; mi‑era silă de locul acela, dar n‑am avut încotro, fiindcă ţineam să forţez neapărat pe Zéro, iar celelalte scaune din apropierea lui erau ocupate. Jucam de peste o oră, când deodată am văzut că prinţul, palid, se ridică de la locul lui, se apropie şi se opreşte în faţa mea, de cealaltă parte a mesei; era vădit că pierduse totul şi acum urmărea buimac jocul meu, desigur fără să‑l priceapă, ba chiar cu gândul aiurea. În momentul acela, începusem tocmai să câştig şi Zerşcikov îmi număra banii. Deodată, sub ochii mei, Aferdov, fără să spună un cuvânt, trase cu neruşinare o bancnotă de o sută de ruble din câştigul meu către grămada de bani din faţa lui. Am scos un ţipăt şi l‑am apucat de mână. În clipa aceea s‑a petrecut cu mine ceva foarte ciudat: m‑am dezlănţuit de parcă pierderea bancnotei de o sută de ruble ar fi întruchipat deodată toate necazurile şi umilinţele din ziua aceea, de parcă tot ce îndurasem, tot ce mocnea în sufletul meu n‑ar fi aşteptat decât această clipă ca să explodeze.

— E un hoţ, mi‑a furat chiar acum o sută de ruble! am strigat, scos din sărite, uitându‑mă împrejur.

Nu mai descriu învălmăşeala care s‑a produs. O asemenea istorie se întâm­pla acolo pentru prima oară. La Zerşcikov toată lumea se purta cuviincios, tripoul lui era renumit în această privinţă. Eu însă îmi ieşisem din fire. Glasul lui Zerşcikov acoperi deodată hărmălaia.

— Poftim, au dispărut toţi banii! Adineauri i‑am numărat, erau patru sute de ruble!

În acelaşi timp, se mai petrecuse un incident: de sub nasul lui Zerşcikov dispăruseră şi banii băncii, un pachet de patru sute de ruble. Zerşcikov arăta locul unde fuseseră cu o clipă înainte, şi locul acela era chiar lângă mine, lângă banii mei, în orice caz cu mult mai aproape de mine decât de Aferdov.

— Iată hoţul! Tot el i‑a furat! Percheziţionaţi‑l! am exclamat eu, ară­tându‑l pe Aferdov.

— Trebuia să ne aşteptăm la asta, răsună un glas puternic şi sentenţios, care le acoperi pe celelalte, dacă oricine are acces aici! Aşa‑i când nu se mai cere nici o recomandaţie! Cine‑i dumnealui?! Cine l‑a introdus?

— Un oarecare Dolgoruki.

— Prinţul Dolgoruki?

— L‑a introdus prinţul Sokolski! strigă cineva.

— Ascultă, prinţe, am urlat eu deodată, înnebunit, către prinţ, care se afla de cealaltă parte a mesei, mai trec şi drept un hoţ, după ce eu am fost furat aici, în clipa asta! Spune‑le că mă cunoşti, spune‑le ce fel de om sunt!

Atunci, s‑a întâmplat un lucru îngrozitor, mai îngrozitor decât tot ceea ce păţisem în ziua aceea… ba chiar în toată viaţa mea: prinţul s‑a lepădat de mine. L‑am văzut ridicând din umeri şi, drept răspuns la toate întrebările nerăbdătoare din jur, l‑am auzit rostind tăios şi răspicat:

— Eu nu răspund pentru nimeni. Vă rog să mă lăsaţi în pace.

***

Ziua se încheiase printr‑o catastrofă, dar nici noaptea care a urmat n‑a fost mai puţin zbuciumată. Iată tot ce‑mi amintesc din noaptea aceea:

Cred că abia trecuse de miezul nopţii, când m‑am pomenit pe stradă. Era o noapte senină, liniştită şi geroasă. Am pornit aproape în fugă, ca şi cum m‑aş fi grăbit să ajung undeva, nici eu nu ştiam unde. Oriunde, numai acasă nu! „Ce să caut acasă? Ce nevoie mai am de casă? O casă îi trebuie omului ca să trăiască; dacă mă întorc acasă, când mă voi trezi mâine dimineaţă va trebui să trăiesc, dar îmi mai este oare cu putinţă să trăiesc de acum înainte? Viaţa mea s‑a sfârşit. Nu‑mi mai este îngăduit să trăiesc.“ Şi am rătăcit aşa pe străzi, neştiind încotro să mă duc, şi, apoi, nici nu ştiu dacă voiam să mă duc undeva. Mi‑era foarte cald şi‑mi descheiam mereu paltonul greu, căptuşit cu blană de urs. În anumite momente mi se părea că „orice aş întreprinde de acum înainte nu mai are nici un rost“. Aveam o senzaţie ciudată: parcă în jurul meu totul, chiar şi aerul pe care‑l respiram, era de pe altă planetă, parcă m‑aş fi trezit deo­dată pe lună. Totul, oraşul, trecătorii, trotuarul pe care alergam – totul îmi devenise străin. „Iată, asta‑i Piaţa Palatului şi asta e catedrala Isaakievski, îmi trecea prin minte, dar ce legătură mai am eu cu ele?“ Mă înstrăinasem de toate, dintr‑odată, nimic nu mai era al meu. „O am pe mama, pe Liza; ei, şi, ce mai am eu comun cu ele? Totul s‑a sfârşit brusc, totul în afară de un singur lucru: faptul că voi fi socotit veşnic un hoţ.“

„Cum să dovedesc că nu sunt un hoţ? Şi, apoi, se mai poate oare? Să plec în America? Bine, dar ce‑aş dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede că am furat! Ideea mea? Ce idee?! Ce rost mai are? Şi peste cincizeci de ani, şi peste o sută de ani, când voi trece pe stradă, se va găsi un om care va spune, arătându‑mă cu degetul: «Ăsta‑i un hoţ! A început să‑şi aplice ideea furând bani la ruletă…»“

Eram oare furios? Nu ştiu, poate că da. Oricât ar părea de ciudat, am avut întotdeauna, aş zice chiar din fragedă copilărie, o trăsătură: de câte ori mi se făcea un rău ireparabil, sau eram jignit peste măsură, se isca în sufletul meu dorinţa irezistibilă de a mă împăca cu situaţia şi chiar de a o agrava, de a anti­cipa intenţia celui ce mă jignise, spunându‑le celor care mă nedreptăţeau: „Iată, m‑aţi umilit, dar eu mă voi umili şi mai tare, priviţi‑mă şi admiraţi‑mă!“ Touchard mă bătea uneori ca să arate că sunt o slugă şi nu fiu de senator, şi tocmai de aceea am şi primit atât de uşor să joc rolul de slugă. Nu numai că îl ajutam să se îmbrace, dar mai luam şi peria şi începeam să‑l perii până când nu mai rămânea nici un fir de praf; fără să mă roage sau să‑mi poruncească, alergam, uneori, după el cu peria în mână, mai zelos ca un valet, ca să‑i iau şi ultima scamă de pe frac, aşa încât mă oprea el însuşi: „Ajunge, Arkadi, destul!“ Câteodată, când se întorcea acasă şi‑şi scotea haina, eu i‑o curăţam, o împă­tuream cu grijă şi‑o acopeream cu un şal de mătase cadrilat. Ştiu că colegii îşi băteau joc de mine şi mă dispreţuiau, dar tocmai asta îmi şi plăcea: „Dacă aţi vrut să faceţi din mine o slugă, iată că am şi ajuns o slugă, dacă m‑aţi socotit un bădăran, mă şi port ca un bădăran.“ Eram în stare să păstrez cu anii în suflet o asemenea ură pasivă şi o astfel de furie mocnită. Atunci cum de mi‑am ieşit din fire la Zerşcikov şi am strigat înnebunit, cât m‑a ţinut gura: „Am să vă denunţ pe toţi! Ruleta e interzisă de poliţie!“ Şi, totuşi, jur că şi de astă dată fusese o reacţie de aceeaşi natură: mă înjosiseră, mă percheziţionaseră, mă tra­taseră ca pe un hoţ în văzul tuturor, mă nenorociseră – atunci am sărit peste cal: „Ei bine, aflaţi cu toţii că aţi nimerit‑o, nu sunt numai un hoţ, dar şi un denunţător!“ Asta‑i concluzia la care ajung astăzi când îmi aduc aminte de cele întâmplate, dar trebuie să adaug că atunci nu‑mi ardea câtuşi de puţin să mă analizez. Strigătul meu de atunci n‑a fost premeditat, nici măcar cu o clipă înainte nu ştiam că am să reacţionez astfel; strigătul a ţâşnit de la sine, fiindcă aceasta era reacţia firească a sufletului meu.

Fără îndoială că pe când alergam năuc pe străzi începusem să aiurez, totuşi, îmi aduc foarte bine aminte că eram conştient de faptele mele. Mai mult, îmi dădeam seama că în momentul acela nu sunt în stare să mă ridic până la anumite idei şi să trag anumite concluzii; chiar în acele clipe îmi spuneam în sinea mea că „unele gânduri îmi pot trece prin cap, iar altele îmi sunt acum inaccesibile“. Acelaşi lucru trebuie să spun şi despre judecata mea; în starea de atunci unele hotărâri pe care le luam puteau fi cu totul lipsite de logică, în ciuda limpezimii gândurilor. Mai mult, îmi aduc foarte bine aminte că în unele clipe eram pe deplin conştient de absurditatea unei hotărâri, şi, totuşi, treceam numaidecât la îndeplinirea ei. Da, în noaptea aceea eram aproape de crimă şi numai din întâmplare n‑am săvârşit‑o.

****

Boala mi s‑a agravat din nou; am căpătat un acces puternic de friguri, iar seara am început să aiurez. Dar n‑am fost tot timpul inconştient: în noaptea aceea am avut nenumărate vise, un şir întreg de vise fantastice; unul dintre ele, sau poate numai o frântură, mi s‑a întipărit în minte pe toată viaţa. Îl redau fără nici un comentariu; a fost un vis profetic şi, de aceea, nu pot trece peste el.

Se făcea că mă aflu într‑o cameră mare şi înaltă care părea să fie locuinţa Tatianei Pavlovna, şi, totuşi, nu era, fiindcă îmi amintesc foarte bine încăpe­rea şi ţin să precizez acest lucru de pe acum. Eram însufleţit de un gând gene­ros şi măreţ. Deşi mă găseam singur în cameră, mă neliniştea şi mă chinuia tot timpul sentimentul că, de fapt, nu sunt singur, că mai este cineva prin apropiere care mă aşteaptă şi vrea ceva de la mine. Aveam impresia că după uşă stau nişte oameni care mă pândesc să vadă ce fac. Era o senzaţie groaznică şi îmi spuneam mereu: ,,O, de‑aş fi singur!“ Şi, deodată, a intrat ea. Mă pri­vea cu sfială drept în ochi şi părea îngrozitor de speriată. În mâinile mele se afla documentul. Ea îmi zâmbea ca să mă cucerească, mă alinta, iar mie îmi părea rău, fiindcă mă dezgusta din ce în ce mai tare. Deodată, şi‑a acoperit faţa cu mâinile. Atunci am azvârlit „documentul“ pe masă şi i‑am spus cu un dispreţ zdrobitor: „Nu‑i nevoie să mă rogi, ţine, nu vreau nimic de la dum­neata! Fiindcă m‑ai batjocorit atâta, mă răzbun dispreţuindu‑te!“ Apoi, am ieşit din cameră, nespus de mândru de gestul meu nobil. Dar când să ies pe uşă, Lambert m‑a prins de mână în întuneric: „Dobitocule, neghiobule! îmi şoptea el, furios. Va fi nevoită să ţină un pension pentru fiicele de nobili, în Vasilievski ostrov (N.B. Ca să aibă din ce trăi, dacă taică‑său, aflând de la mine de existenţa documentului, o va dezmoşteni şi o va alunga din casă.).“ Redau cuvintele lui Lambert întocmai cum le‑am auzit în vis.

„Arkadi Makarovici caută «armonie sufleteasc㻓, se auzi glasul melo­dios al Annei Andreevna, de undeva din apropiere, ca şi cum ar fi fost şi ea pe scară; după tonul ei usturător de ironic era vădit că nu voise câtuşi de puţin să mă laude. M‑am întors în cameră împreună cu Lambert, dar când îl zări, ea izbucni într‑un hohot de râs. Prima mea reacţie a fost o spaimă îngrozitoare, aşa că am înlemnit pe loc. O priveam şi nu‑mi venea a crede: parcă îşi scosese brusc o mască de pe obraz, căci, deşi trăsăturile îi erau neschimbate, fiecare dintre ele exprima acum o neruşinare sfruntată. „Plăteşte, cucoană, dacă vrei să te răscumperi!“ îi strigă Lambert şi amândoi începură să hohotească şi mai tare. Eu îi priveam cu răsuflarea tăiată şi‑mi spuneam: „E oare cu putinţă ca această neruşinată să fie femeia care dintr‑o privire îmi trezea în suflet cele mai înălţătoare năzuinţe?“

„Iată ce sunt în stare să facă pentru bani aceşti înfumuraţi din aşa‑zisa lume bună!“ exclamă Lambert. Dar neruşinata nu s‑a tulburat câtuşi de puţin, dimpotrivă, a continuat să râdă, văzându‑mă atât de îngrozit. O, era limpede că e gata să plătească oricât pentru document, şi atunci… ce s‑a întâmplat atunci în sufletul meu? N‑am mai simţit nici milă, nici dezgust, tremuram ca varga… Eram cuprins de un sentiment nou, pe care nu‑l mai încercasem până atunci, un sentiment cu neputinţă de exprimat în cuvinte, dar mai puternic decât oricare altul… O, pentru nimic în lume n‑aş mai fi avut tăria să plec de acolo! Acum mă încânta tocmai neruşinarea care ieşea la iveală! Deodată, am prins‑o de mâini şi la atingerea lor m‑a trecut un fior dureros. Apoi, mi‑am apropiat buzele de gura ei impertinentă, provocator de roşie, care tremura de râs şi părea să mă îmbie.

*****

Acum mă apropii de ultima catastrofă, cu care se încheie însemnările mele. Dar înainte de a merge mai departe, trebuie să anticipez asupra evenimente­lor şi să explic un fapt despre care habar n‑am avut când s‑au petrecut toate câte urmează şi pe care l‑am aflat şi l‑am înţeles pe deplin abia cu mult mai târziu, adică după ce totul s‑a sfârşit. Dacă n‑aş face‑o, aş fi nevoit să vorbesc în enigme, în loc să redau limpede lucrurile. De aceea, cu riscul de a încălca aşa‑zisele canoane literare, voi da mai jos o explicaţie simplă, obiectivă, nepăr­tinitoare, ca o informaţie din gazetă, ca şi cum nu m‑ar privi câtuşi de puţin.

Iată cum stau lucrurile: Lambert, prietenul meu din copilărie, făcea parte, dacă nu mă înşel, şi sunt mai mult ca sigur că nu mă înşel, dintr‑una din acele bande infame de escroci mărunţi, înjghebate cu scopul de a săvârşi ceea ce se numeşte azi şantaj, care încă nu este prevăzut în codul nostru penal şi, deci, nu poate fi pedepsit. Banda în care intrase Lambert opera la Moscova şi avea la activul ei destule ticăloşii (după cum a ieşit la iveală mai târziu, când banda a fost în cea mai mare parte demascată). Am aflat, ulterior, că un timp şeful ei de la Moscova fusese un om în vârstă, extrem de abil, inteligent şi cu multă expe­rienţă. Banda opera când în totalitatea ei, când în grupuri izolate. Sub condu­cerea şefului ei, comisese, pe lângă o serie de potlogării cât se poate de murdare şi scabroase (despre care s‑a şi scris în gazete), unele escrocherii destul de com­plicate, chiar subtile. Am aflat şi eu de câteva, dar n‑are rost să intru în amă­nunte. Menţionez numai că, în general, metoda lor era să surprindă anumite secrete ale unor oameni foarte cinstiţi şi, uneori, de mare vază; după aceea, dumnealor se prezentau la aceste persoane şi le ameninţau că vor da în vileag anumite documente compromiţătoare (pe care de multe ori nici nu le aveau), dacă nu vor primi o sumă de bani în schimbul tăcerii lor. Dezvăluirea anumitor lucruri, care, deşi nu constituie un păcat, şi cu atât mai puţin un delict, înspăi­mântă chiar şi pe un om cumsecade şi curajos. De aceea, banda căuta să tragă foloase mai cu seamă de pe urma secretelor familiale. Ca să arăt cât de dibaci lucra, uneori, şeful ei, voi povesti pe scurt o astfel de potlogărie, rezumând‑o în trei rânduri şi lăsând amănuntele la o parte. Într‑o familie foarte onorabilă s‑a petrecut un lucru condamnabil atât din punct de vedere moral, cât şi juridic: soţia unui om cunoscut şi respectat de toată lumea întreţinea în secret legături amoroase cu un ofiţer tânăr şi bogat. Prinzând de veste, escrocii au procedat astfel: întâi şi‑ntâi, i‑au pus în vedere ofiţerului că vor aduce totul la cunoştinţa soţului. N‑aveau, fireşte, nici cea mai mică dovadă, ofiţerul ştia prea bine acest lucru, pe care, de altfel, nici ei nu i l‑au tăinuit; dar în cazul acela procedeul s‑a dovedit foarte dibaci, fiindcă toată şmecheria lor consta în socoteala că soţul, odată ce va fi pus la curent, va reacţiona absolut la fel şi va lua exact aceleaşi măsuri ca şi atunci când ar fi fost pus în faţa unor dovezi incontestabile. Ei se bizuiau pe firea acestui om şi pe situaţia lui familială, cunoscându‑le temeinic pe amândouă, datorită faptului că din bandă făcea parte şi un tânăr din cea mai bună societate, care izbutise în prealabil să obţină informaţiile necesare. Astfel, l‑au jecmănit pe amant de o sumă frumuşică şi fără nici un risc pentru ei, deoa­rece însuşi păgubaşul ţinea ca totul să rămână secret.

Lambert, deşi fusese complice la unele operaţii ale bandei, nu făcea pro­priu‑zis parte din ea; prinzând însă gust, începuse să acţioneze singur, cu titlu de experienţă. Trebuie să spun dinainte că nu prea era înzestrat din fire pentru asta. Ce‑i drept, era foarte deştept şi calculat, dar prea pripit, şi pe deasupra naiv, mai bine zis, lipsit de experienţă, necunoscând nici oamenii, nici societa­tea. El, bunăoară, nu‑şi dădea seama, pare‑se, de rolul important pe care‑l juca şeful bandei de la Moscova, îşi închipuia că nu‑i mare lucru să pui la cale şi să duci la bun sfârşit astfel de operaţii, în sfârşit, socotea că aproape toţi oamenii sunt la fel de ticăloşi ca el. Dacă îi trecea prin cap că cineva se teme sau trebuie să se teamă din anumite motive, presupunerea lui se transforma numaidecât în convingere. Mai avea încă o trăsătură pe care nu ştiu cum s‑o numesc, dar pe care voi căuta s‑o ilustrez mai târziu prin fapte: după părerea mea, era des­tul de primitiv şi nu numai că nu credea în sentimente bune şi nobile, dar mai mult, nici măcar nu le putea concepe.

Venise la Petersburg, unde dorea de mult să se stabilească, fiindcă socotea că aci va găsi un teren mai vast de activitate, şi, totodată, fiindcă la Moscova făcuse cândva o bucată unuia care acum îl urmărea ca să‑i plătească poliţa. De îndată ce sosise la Petersburg, intrase în legătură cu un vechi complice de al său, dar cum terenul se dovedi mai puţin prielnic, trebui să se mulţumească doar cu mici matrapazlâcuri. Cu toate că îşi făcuse unele relaţii, nu izbutise încă să întreprindă nimic serios: „În oraşul ăsta nu găseşti un om mai acătării, toţi sunt nişte neisprăviţi“, l‑am auzit şi eu spunând de multe ori. Dar iată că într‑o bună dimineaţă, când se crăpa de ziuă, a dat din întâmplare peste mine, zăcând îngheţat sub un gard, şi atunci, pe neaşteptate, i s‑a ivit prilejul să facă o „afacere grasă“, după părerea lui. Acest prilej i‑l oferisem chiar eu, flecărind în neştire pe când mă dezmorţeam în dimineaţa aceea, în odaia lui. E drept că vorbisem fără nici o noimă, ca un om care aiurează, totuşi, din palavrele mele reieşea limpede că din toate umilinţele îndurate în ziua aceea fatală, cel mai rău mă durea jignirea adusă de Bioring şi de ea: altfel, nu i‑aş fi vorbit atunci numai despre asta lui Lambert, i‑aş fi pomenit, bunăoară, şi despre Zerşcikov, ceea ce nu s‑a întâmplat însă, cum am aflat, mai târziu, chiar de la Lambert. Şi unde mai pui că şi entuziasmul mă făcea să‑mi pierd orice măsură, dacă în dimineaţa aceea de coşmar ajunsesem să văd în Lambert şi în Alphonsine nişte binefăcători, nişte adevăraţi salvatori! Pe urmă, în timpul convalescen­ţei, pe când mai zăceam în pat şi mă tot întrebam ce putuse să aleagă Lambert din palavrele mele, şi cât îi dezvăluisem, nici prin minte nu mi‑a trecut că îi trădasem atât de mult. Desigur, judecând după remuşcările mele, bănuiam încă de pe atunci că pesemne mă luase gura pe dinainte, deşi, repet, nici nu mi‑aş fi închipuit că mersesem chiar atât de departe! Speram, ba chiar mă bizuiam pe faptul că în dimineaţa aceea nici nu fusesem în stare să rostesc des­luşit cuvintele – de altfel, singurul lucru pe care mi‑l aminteam precis – deşi, pe urmă s‑a dovedit că atunci vorbisem cu mult mai limpede decât presupu­neam şi speram eu mai târziu. Ce e mai grav e că toate astea au ieşit la iveală abia mai târziu, după multă vreme, şi de aici mi s‑a şi tras nenorocirea.

Adolescentul, F.M. Dostoievski

Traducere din limba rusă de Emma Beniuc

Ilustrația copertei de Mircea Pop

Serie de autor F.M. Dostoievski

Editura ART, 2021