Cărţi ecranizate pentru un început de toamnă

Dacă vreţi să faceţi o schimbare şi să citiţi cărţile care au inspirat filmele şi serialele pe care le-aţi devorat în vacanţa de vară, sau invers, avem mai jos o listă de recomandări.

Camera, de Emma Donoghue

O mamă tânără şi băiatul ei de cinci ani împart o cameră încuiată pe dinafară, din care nu ies niciodată. În jurul lor se naşte o poveste despre captivitate și tortură şi despre relaţia mamă-fiu, surprinsă din perspectiva băiatului, pentru care camera reprezintă întregul univers. Născut acolo, Jack se simte în siguranţă în locul care pentru mama lui reprezintă o închisoare. Răpită şi violată de Bătrânul Nick, tatăl lui Jack, care-i ţine captivi şi apare uneori cu provizii, Joy încearcă totul ca să fugă cu fiul ei de-acolo.

Filmul cu acelaşi nume (r. Lenny Abrahamson, pe care-l mai ştiţi, poate, pentru Adam & Paul sau Frank) modifică foarte puţin din povestea Emmei Donoghue, deşi nu se ridică la nivelul intensităţii emoţionale a cărţii. E acel caz în care trebuie să citiţi mai întâi romanul şi apoi să puneţi pe el nişte carne vizuală – Jacob Tremblay & Brie Larson, care-i joacă pe Jack & Joy, reuşesc asta cu brio. Deşi ar fi trebuit rafinat pe partea de suspans, filmul surprinde foarte bine ritualurile zilnice ale celor doi captivi şi relaţia dintre ei: cel mic caută iubirea unei mame care se împarte între nevoile lui şi găsirea unor soluţii de evadare. În cele din urmă, soluţia va fi însuşi băiatul.

Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood

Într-un viitor distopic nu foarte îndepărtat, în locul SUA apare Gilead – un regim totalitar care conduce după litera Bibliei. Acesta se confruntă cu un război civil şi cu o infertilitate sporită în rândul noii burghezii. Rata natalităţii este foarte scăzută. Aşa că femeile fertile din clasa de jos, numite „slujitoare”, sunt forţate să facă sex cu bărbaţii aristocraţi, ca ei şi soţiile lor sterile să aibă copii. Reduse la statutul de utere obediente, aceste femei n-au voie să citească, să deţină proprietăţi sau chiar să mănânce dulciuri.

Romanul a apărut în 1985. A fost ecranizat mai întâi în 1990, cu Faye Dunaway în rolul principal, însă serialul pornit în 2017 şi actriţa Elisabeth Moss au pecetluit succesul cărţii. Serialul rămâne în mare parte fidel romanului, însă este adaptat la lumea contemporană. Acţiunea are loc într-un peisaj idilic puternic tehnologizat, cu smartphone-uri şi referinţe la Uber. Apar mai multe personaje decât în carte, întru diversificarea casting-ului, iar protagonista apare mai rebelă şi mai tânără în film. Realizatorul Bruce Miller spune aici că a discutat toate aceste modificări cu Margaret Atwood, aşa că romanul şi serialul trebuie consumate la pachet, până veţi ajunge să vă salutaţi în viaţa reală cu „Blessed be the fruit” şi „May the Lord open”.

Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman

Un bestseller internaţional, tradus în 43 de limbi, unde Ove, un văduv suedez supărat pe viaţă, trăieşte singuratic şi-i consideră pe toţi ceilalţi nişte idioţi. Amărăciunea şi încrâncenarea lui se amplifică odată cu tentativele sale eşuate de suicid. Povestea lui se transformă însă într-una înduioşătoare de prietenie când un cuplu cu două fete se mută în cartier.    

Când i s-a propus să ecranizeze romanul, regizorul Hannes Holm a refuzat în primă fază. Se temea de numărul prea mare de fani ai cărţii, care i-ar fi suflat în ceafă. Apoi a citit-o. A început-o seara şi, până la răsărit, spune el, a umplut perna de lacrimi. Aşa că l-a sunat pe producător să-i spună că s-a răzgândit. Adaptarea pe care a făcut-o după romanul lui Backman a fost nominalizată la două premii Oscar. Aşa că merită să citiţi şi cartea şi să vedeţi şi filmul. 

Frankenstein, de Marry Shelley

Acest roman-cult a apărut hăt în 1818. Însă temele pe care le adresează – megalomania, aroganţa, cruzimea, abandonul, alienarea, obsesia pentru creaţie – sunt super valabile şi acum. Poate de asta cartea are şi cel mai mare număr de ediţii din istorie şi este sursa multor (re)interpretări. Putem vedea azi, de exemplu, un Victor Frankenstein în orice individ care se crede mai presus de muritorii de rând  şi un „monstru” în orice truditor, cârpit şi alienat, care n-are putere asupra propriei vieţi. Romanul a fost scris de o tânără de 18 ani, Marry Shelley, care a inventat un gen literar – science-fiction-ul – într-o perioadă puternic dominată de bărbaţi, cu o scriitură care o imita pe cea masculină.

Cartea a apărut la Editura Art într-o ediţie de colecţie ilustrată de un artist pasionat de colajele Dada. După ce o citiţi, puteţi completa lectura cu o grămadă de ecranizări, care încep de acum aproape 90 de ani. Prima este din 1931 – un film de referinţă cu celebrul Boris Karloff în rolul lui Frankenstein. Ea a continuat cu o producţie şi mai de succes, Mireasa lui Frankenstein, unde monstrul jucat de acelaşi Karloff primeşte o parteneră leită lui. Asta e una dintre cele mai fidele ecranizări ale romanului, iar asta e considerată cea mai fidelă – monştrii sacri Robert de Niro & Helena Bonham Carter devin monştri pe bune în ea. Dacă vreţi un bonus, aici găsiţi un film despre nepotul lui Frankenstein, care învaţă în Transilvania cum învie cadavrele, iar aici, monstrul lui Frankenstein este prins în războiul secular dintre două clanuri de fiinţe nemuritoare.

Dacă vreţi şi în culise, uitaţi-vă la Marry Shelley, un film în stilul dramelor pentru adolescenţi, cu tente de soap-opera şi film de epocă – o peticeală ca monstrul lui Frankenstein. El prezintă viaţa autoarei şi marea iubire dintre ea şi poetul Percy Shelley, pe care l-a cunoscut când ea avea 16 ani, iar el 21. Aventura lor a dus la apariţia poveştii din roman. Filmul nu pune atât de mult accentul pe groaza acestei poveşti, ci pe drama monstrului, un individ foarte singur şi nefericit, blestemat cu o viaţă pe care nu şi-o dorea.

Articol de Dacian Negrea