Cartea „Un bărbat pe nume Ove” versus filmul „Un bărbat pe nume Otto”
Probabil că mulți cititori pasionați ai lui Fredrik Backman au așteptat cu sufletul la gură să apară mult anunțatul film cu Tom Hanks în rolul principal. Îl știți, cel din 2022, regizat de Marc Forster. Trebuie să recunosc că am fost cam mâhnită că nu am apucat să-l văd în cinema când s-a lansat, dar am tot sperat că va fi urcat pe vreo platformă de streaming. Și chiar așa a fost – toamna aceasta pe HBO Max. Doar că mare mi-a fost mirarea când entuziasmul meu s-a topit mai ceva decât zăpada care acoperea aleea din fața casei lui Ove. Otto, pardon.
N-am pretenții din acestea dubioase ca un film să urmeze îndeaproape cartea după care e făcut. Doar nu e o ilustrare unu la unu. E o adaptare. Și chiar îmi place când o ecranizare pune în valoare valențe ale cărții nedescoperite la lectură. Până la urmă asta ar fi ideea, nu? Nu să fie doar o variantă mai scurtă, în culori și sunete a textului, numai bună pentru cei care n-au timp sau nu vor să-l citească. Numai că mi se pare că Un bărbat pe nume Otto ratează toate aceste mize. Nu e nici o adaptare fidelă (căci nu poți să înlocuiești Saabul venerat de Ove cu un Chevrolet, oricât de transpus în cultura americană ai vrea să faci filmul), dar nici o depășire cu succes a volumului. E un fel de Ove-pe-înțelesul-publicului-occidental (american?), care păstrează replici, personaje, nume, dar căruia îi scapă tocmai detaliile care fac din cartea lui Backman un roman recognoscibil. Sigur, obiectivul e clar: translatarea din Suedia în Statele Unite a conflictului dintre societatea conservatoare și schimbările noii lumi, cu tot ce presupune asta, de la mărcile de mașini, imigranții, tinerii și mâncarea celor două spații culturale. De aici înlocuirea sfântului Saab cu atât de americanul Chevy. Dar se pierd atât de multe pe drum, că filmul se mai leagă doar de câteva ițe de carte, fiind o schiță nu tocmai reușită a Americii în schimbare.
E clar ca bună ziua că onomastica a fost și ea adaptată. Ove devine Otto; ales probabil pen- tru că păstrează tenta germanică, dar e mult mai ușor de pronunțat decât u:vă-ul original. Doar că parcă nici personajul jucat de Tom Hanks nu păstrează suficient din pisălogeala, morocăneala și singurătatea protagonistului din carte. Actorul din filmul suedez făcut după roman în 2015 se apropie mai mult de Ove prin ridurile de expresie, gura mereu arcuită în jos și burtică. Ove-Otto nu e singura schimbare. Noua chiriașă însărcinată, cea care-l va da pe Ove pe brazdă, se numește în filmul din 2022 Marisol și vine din Mexic. De fapt, din El Salvador. În carte, este Parvaneh și e de origine iraniană; sigur, comunitatea de sud-americani e mult mai mare în Statele Unite decât cea a iranienilor, deci se justifică. Ce s-a păstrat este pasiunea femeii pentru gătit și a soțului ei pentru mâncat. E drept, în roman mâncărurile au influențe persane, în timp ce în film Otto primește pollo con mole (pui cu sos) și fursecuri salvadoriene. Și prietenul-dușman al lui Ove, Rune în carte, primește alt nume, devenind Reuben, dar păstrându-și boala degenerativă. Și soția lui, Anita, rămâne cu același nume.
Copyright © netflix.com
Dacă ați citit cartea și ați văzut filmul relativ în același timp, probabil că v-au sărit și vouă în ochi și-n urechi replici preluate mot‐à‐mot dintr-una în celălalt. Nu e clar dacă sunt o reverență a stilului ironic care caracterizează scrisul lui Backman sau doar niște cârlige care să lege cât de cât cele două creații. Cert este că, din fericire, s-au preluat în scenariu unele dintre cele mai amuzante. Mă rog, dacă trecem peste mândria națională când Ove/Otto îl aseamănă pe tânărul „filfizon“ alergător care nu se pricepe la nimic cu „o gimnastă româncă de doișpe ani“. Sau poate e de bine, cine știe?
Tot din roman este și acida insultă pe care Otto i-o aruncă „pipiței blonde“, deținătoarea câinelui Prince (aka „cizmă cu ochi“), atunci când aceasta aruncă cu pietre în pisica jigărită: „Sigur e turbată și plină de boli grețoase și de tot felul“, spune femeia. „Probabil că și tu la fel. Da-n tine nu dăm cu pietre, nu?“ răspunde Otto sec. Și nici uimirea total dezaprobatoare față de lipsa carnetului de conducere a lui Marisol nu este lăsată pe dinafară: „Cum adică n-ai carnet? / [...] N-am și gata, care-i problema? Da’ câți ani ai? întreabă Ove aproape fascinat. / Treizeci, răspunde ea, pierzându-și răbdarea. TREI- ZECI! Și n-ai carnet?! Da’ ce-ai?“
Ce mi s-a părut că filmul a reușit să păstreze din carte este intensitatea poveștii de dragoste dintre Ove/Otto și soția lui Sonja/Sonya. Ca și în roman, istoria lor este recompusă din amintiri și flash-uri și reușește să transmită pe de-o parte marea lor dragoste și pe de alta adânca singurătate în care bărbatul s-a adâncit după pierderea ei. Hainele femeii încă atârnate în cuier, pătura care încă era întinsă pe partea sa de pat – toate îi prelungesc prezența și fac parcă de înțeles decizia lui Otto de a se duce cât mai repede alături de ea.
Ceea ce filmul nu poate cuprinde, căci acestea sunt limitările sale tehnologice, sunt tocmai cuvintele dintre scene, dintre imagini și replici. Una dintre cele mai intense, deși de scurtă durată în film și abia menționată în trecere în carte, este scena aranjării cărților în casa cea nouă, când Ove/Otto se oferă imediat să-i construiască rafturi suplimentare care să poată găzdui și restul teancurilor. „Atunci îți mai fac o bibliotecă“, i-a spus Otto cel tânăr Sonyei. Cartea întregește complementaritatea dintre ei și nevoia unuia de celălalt, dar poate mai mult a lui față de ea: „Pentru el totul era alb sau negru. Iar ea era culoare. Toată culoarea lui.“ Oricât de cheesy ar suna, pentru astfel de fraze, scurte și pătrunzătoare, a ajuns Fredrik Backman atât de apreciat. Și pentru personaje ursuze și tipicare care înfloresc pe măsură ce-și recunosc singurătățile și ratările și-i acceptă pe alții, total diferiți de ei, în preajmă. Cum e și Britt-Marie, un alt soft spot al meu. Dar despre ea, altădată.
