"Bărbatul nu se supără când capătă două avuturi în loc de unul"

Rămâi cu mine este romanul de debut al tinerei scriitoare nigeriene Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ (n. 1988) și a fost considerat cartea anului în 2017 de publicațiile The Guardian, The Wall Street Journal, NPR și The Economist. În România a apărut în colecția musai a editurii ART, în traducerea Iuliei Gorzo. A fost bestseller la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2019.

 

Desfășurându-se pe fundalul revoltelor politice și sociale din Nigeria anilor ʼ80, cartea rezonează cu vocile, culoarea, bucuriile și fricile societății pe care o surprinde. Adébáyò scrie o poveste devastatoare despre fragilitatea iubirii conjugale și distrugerea unui cămin, despre durere și cât de mult poți sacrifica în numele unei familii și, nu în ultimul rând, despre ce înseamnă să fii mamă.

 

Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ // Photo © Eniola Alakija

 

Despre ideea care a stat la baza acestui roman autoarea povestește: “În 2008 lucram la o povestire despre care în scurt timp mi-am dat seama că are potențialul de a deveni roman. La vremea aceea mi-am spus că nu sunt pregătită să scriu un roman și că mai bine las la dospit ideea încă un an sau doi. Așa că am scris doar o povestire și apoi, la scurt timp, m-am întâlnit absolut întâmplător cu mama unei prietene care murise cu câțiva ani înainte. Am fost foarte impresionată de expresia care i se citea pe chip; era un amestec de melancolie și de durere care m-a bântuit multă vreme. Am început să mă gândesc cum este să supraviețuiești propriului tău copil și cum poți face să te împaci cu pierderea și să mergi mai departe. Miezul romanului își are originea în acea expresie a durerii, dar pe parcurs a devenit mult mai mult.”

 

Vă invităm să citiți unul dintre fragmentele-cheie ale romanului, momentul în care protagonistei îi este prezentată cea de-a doua nevastă a soțului ei.

 

֍ ֍ ֍

 

Iya Martha era una dintre cele patru mame ale mele; era prima dintre soțiile tatei. Bărbatul care o însoțea era Baba Lola, unchiul lui Akin. Stăteau amândoi cocârjați în soare, cu niște expresii hotărâte, încruntate, care‑i sluțeau. Dar imediat ce‑am deschis ușa, s‑au oprit din vorbit și au zâmbit. Aș fi putut ghici primele cuvinte pe care avea să le rostească femeia. Știam că urmează o paradă exagerată a unei apropieri care nu existase niciodată între noi.

— Yejide, fiica mea dragă!

 

Iya Martha zâmbea, ciupindu‑mi obrajii cu mâini jilave și cărnoase.

I‑am zâmbit și eu și am îngenuncheat în semn de salut.

 

— Bine ați venit, bine ați venit. Cred că Dumnezeu s‑a trezită azi cu gândul la mine. De‑aia v‑a trimis aici, am zis, îngenunchind iar pe jumătate după ce i‑am văzut intrați și instalați în salon.

Au râs.

 

— Unde‑i soțul tău? Îl găsim acasă? a întrebat Baba Lola, uitându‑se prin cameră de parcă l‑aș fi ascuns pe Akin sub un scaun.

— Da, nene, e sus. Mă duc să‑l chem după ce vă aduc ceva de băut. Ce să vă fac de mâncare? Piure de igname?

 

Bărbatul s‑a uitat la maică‑mea vitregă cu o privire care sugera că, deși repetase pentru drama în desfășurare, nu citise acea parte din scenariu.

Iya Martha a clătinat capul dintr‑o parte în alta.

— Nu putem mânca. Cheamă‑l pe soțul tău. Avem lucruri importante de discutat cu voi amândoi.

 

Am zâmbit și‑am ieșit din salon, îndreptându‑mă spre scară. Eram sigură că știu care erau „lucrurile importante” pe care veniseră să le discute. Mai primisem și alte vizite acasă din partea neamurilor soțului, cu aceeași problemă. Discuția însemna că ei vorbeau, iar eu stăteam în genunchi și ascultam. Dățile trecute, Akin se prefăcuse că‑i ascultă și că‑și ia notițe, dar de fapt își nota programul pentru a doua zi. Din tot acel șir de delegați, nimeni nu știa să scrie sau să citească și cu toții erau pătrunși de admirație față de cei care știau. Erau impresionați că Akin nota ce spu­neau. Iar uneori, dacă se oprea din scris, persoana care vorbea în acel moment se plângea că Akin dă dovadă de lipsă de respect că nu mai notează. De multe ori, soțul meu își planifica programul pe toată săptămâna în timpul unor astfel de vizite, în timp ce eu mă alegeam cu niște junghiuri groaznice în picioare.

 

Sursa foto: Instagram © marina_milosav

 

Vizitele îl iritau pe Akin; el ar fi vrut să le spună rudelor lui să‑și vadă de treburile lor, dar eu nu‑l lăsam. Discuțiile lungi îmi provocau dureri de picioare, dar măcar îmi dădeau sentimentul că fac parte din familia lui. Până‑n acea după‑amiază, nimeni din familia mea nu‑mi făcuse astfel de vizite după căsătorie.

 

În timp ce urcam la etaj, îmi dădeam seama că prezența lui Iya Martha semnala o nouă problemă de discutat. N‑aveam nevoie de sfaturile lor. Mi‑era bine acasă fără lucrurile importante pe care le aveau ei de spus. Nu voiam să aud glasul răgușit al lui Baba Lola răzbătând chinuit printre accese de tuse sau să văd iar lucirea dinților lui Iya Martha.

 

Consideram că oricum le auzisem deja pe toate și eram convinsă că și soțul meu avea să fie de aceeași părere. M‑am mirat că l‑am găsit pe Akin treaz. Muncea șase zile pe săptămână, iar duminicile și le petrecea în general dormind. Dar când am intrat în camera noastră, el se plimba de colo până colo.

— Știai că trebuie să vină azi?

 

Am căutat pe chipul lui obișnuitul amestec de groază și iritare care apărea de fiecare dată când primeam vizita vreunei delegații speciale.

— Au ajuns?

 

S‑a oprit în loc și și‑a încleștat mâinile la ceafă. Nici urmă de groază, nici urmă de iritare. Am simțit brusc că încăperea devenise sufocantă.

— Știai că vin? Și nu mi‑ai spus?

— Hai să mergem jos și gata.

 

A ieșit din cameră.

— Akin, ce e? Ce se întâmplă? am strigat după el.

 

M‑am așezat pe pat, mi‑am luat capul în mâini și am încercat să respir. Am rămas așa până când am auzit vocea lui Akin strigându‑mă. Am coborât după el în salon. Aveam un zâmbet pe față; nu un zâmbet larg, cu dinții la vedere, ci o mică înălțare a colțurilor gurii. Genul de zâmbet care spunea Chiar dacă voi, bătrânii, nu știți nimic despre căsnicia mea, voi asculta cu încântare, ba chiar în extaz, toate lucrurile importante pe care țineți să mi le împărtășiți despre asta. La urma urmei, sunt o soție bună.

 

La început n‑am observat‑o, chiar dacă stătea pe marginea scaunului lui Iya Martha. Avea pie­lea deschisă la culoare, de un galben pal ca miezul unui mango necopt. Buzele ei subțiri erau date cu un ruj roșu sângeriu.

 

M‑am aplecat spre soțul meu. Stătea țeapăn și nu m‑a luat în brațe, să mă tragă lângă el. Am încercat să‑mi dau seama de unde apăruse femeia galbenă, întrebându‑mă preț de o clipă de rătăcire dacă nu cumva o ținuse Iya Martha ascunsă sub rochie când intrase pe ușă.

 

— Soția noastră, la noi se zice că bărbatul nu se supără când capătă două avuturi în loc de unul, așa‑i? a zis Baba Lola.

Eu am încuviințat din cap și am zâmbit.

 

— Ei, soția noastră, ea e noua ta soție. Un copil cheamă pe altul pe lume. Cine știe, poate că soția asta o să‑l înduplece pe împăratul ceresc să‑ți asculte rugăciunile. Când o rămâne ea gravidă și o avea un copil, sigur faci și tu unul, a zis Baba Lola.

Iya Martha a dat din cap în semn de aprobare.

 

— Yejide, fata mea, ne‑am tot gândit și am tot întors problema pe toate fețele, eu cu neamurile lui bărbată‑tu. Și cu celelalte mame. Am închis ochii. Urma să mă trezesc din transă. Când am deschis ochii, femeia galbenă ca un mango era în continuare acolo, chiar dacă o vedeam puțin încețoșat. Eram năucă.

 

Mă așteptasem să vorbească despre neputința mea de a face copii. Mă înarmasem cu milioane de zâmbete. Zâmbete de scuze, zâmbete care cereau milă, zâmbete cu frica lui Dumnezeu – gândiți‑vă la toate zâmbetele false de care ai nevoie ca să reziști unei după‑amiezi cu un grup de persoane care pretind că‑ți vor binele, dar în același timp îți scormonesc rana deschisă cu un băț –, pe toate le aveam pregătite. Eram gata să‑i ascult când îmi spuneau că trebuie să fac ceva în legătură cu situația mea. Mă așteptam s‑aud despre alt pastor la care aș putea merge; despre alt munte unde‑aș putea să mă rog; sau despre un vraci bătrân dintr‑un sat sau oraș îndepărtat, care m‑ar putea sfătui. Mă înarmasem cu zâmbete pentru buze, scăpărări de lacrimi numai bune pentru ochi și smiorcăieli pentru nas. Eram gata să pun lacăt salonului meu de coafură toată săptămâna următoare și să plec în căutarea unui miracol, cu maică‑mea vitregă după mine. Dar nu mă așteptam să găsesc în cameră altă femeie zâmbitoare, o femeie galbenă, cu buze roșii sângerii, care rânjea ca o proaspătă mireasă.

 

Sursa foto: Instagram © mihaelamotreanu

 

Mi‑aș fi dorit să fie de față soacra mea. Ea era singura femeie căreia îi spusesem vreodată Moomi.

O vizitam mai des decât fiul ei. Sub ochii ei, un preot – adept al teoriei cum că mama mă blestemase înainte de a muri, adică imediat după ce mă născuse – îmi distrusese proaspătul permanent scufundându‑mă în apele unui râu. Moomi îmi fusese alături în cele trei zile cât stătusem pe un covoraș de rugăciune, incantând la nesfârșit vorbe pe care nu le înțelegeam, până când în a treia zi leșinasem, punând capăt celor șapte zile de post și veghe pe care ar fi trebuit să le țin.

 

Cât am fost internată la spitalul Wesley Guild, să‑mi revin, ea m‑a ținut de mână și m‑a îmboldit să mă rog pentru tărie. Viața de mamă bună e grea, a zis ea, o femeie poate fi o soție rea, dar nu trebuie să fie o mamă rea. Moomi a mai zis că, înainte de a‑l ruga pe Dumnezeu să‑mi dăruiască un copil, trebuie să mă rog pentru binecuvântarea de a suferi pentru acel copil. A zis că nu sunt încă pregătită să fiu mamă dacă leșin după trei zile de post.

 

Mi‑am dat seama că ea nu leșinase în a treia zi, că probabil mai ținuse asemenea post la viața ei pentru ca Dumnezeu să‑i cruțe copiii. În acel moment, ridurile întipărite în jurul ochilor și gurii lui Moomi au început să mi se pară sinistre, nu le mai luam drept simple semne ale vârstei înaintate. Eram sfâșiată pe dinăuntru. Voiam să fiu ceea ce mie îmi lipsise. Voiam să fiu mamă, iar ochii mei să strălucească de bucurie și înțelepciune tainică, la fel ca ai lui Moomi. Și totuși, felul cum vorbea despre suferință mă înspăimânta.

 

— Nici măcar nu sunteți apropiate ca vârstă, a spus Iya Martha, aplecându‑se în față în scaunul ei. Neamurile lui bărbată‑tu te prețuiesc, Yejide, îți cunosc valoarea. Mi‑au spus mie că te știu de soție bună în casa soțului tău.

Baba Lola și‑a dres glasul.

 

— Yejide, țin personal să te laud. Te apreciez pentru eforturile pe care le faci pentru ca fiul nostru să lase în urmă un copil după moartea lui. Iată de ce suntem siguri că n‑o vei privi pe noua soție ca pe o rivală. O cheamă Funmilayo și suntem convinși, tragem nădejde c-o s‑o accepți ca pe o soră mai mică.

— Ca pe o prietenă, a zis Iya Martha.

— Ca pe o fiică, a zis Baba Lola.

 

Iya Martha a bătut‑o pe spate pe Funmi.

— Oya, du‑te s‑o saluți pe iyale.

 

M‑am cutremurat auzind‑o pe Iya Martha că mă numește iyale a lui Funmi. Cuvântul îmi pârâia în urechi: iyale – prima soție. Era un verdict care mă înfiera că nu sunt suficient de femeie pentru soțul meu.

Funmi s‑a așezat lângă mine pe canapea.

Baba Lola a clătinat din cap.

 

— Îngenunchează, Funmi. Chiar și douăzeci de ani de‑ar merge trenul, pământul tot înainte i se așterne. Yejide e înaintea ta în toate privințele în casa asta.

Funmi a îngenuncheat, și‑a pus mâinile pe genunchii mei și a zâmbit. Mă mâncau palmele și tare i‑aș fi șters zâmbetul de pe față.

 

M‑am întors să‑l privesc în ochi pe Akin, în speranța că totuși el nu era părtaș la ambuscadă. Mi‑a susținut privirea într‑o rugăminte mută. Zâmbetul meu deja chinuit s‑a destrămat. Furia mi‑a strâns inima în căușul palmelor ei dogoritoare. Îmi bubuia ceva în cap, fix între ochi.

— Akin, tu știai de asta?

 

I‑am vorbit în engleză, ca să nu mă înțeleagă cei doi vârstnici, care vorbeau doar yoruba.

Akin n‑a răspuns; și‑a scărpinat puntea nasului cu degetul arătător.

 

M‑am uitat prin cameră, căutând un punct pe care să‑l fixez. Perdelele albe din dantelă tivite cu albastru, canapeaua gri, covorul în același ton, cu o pată de cafea pe care mă străduiam s‑o scot de mai bine de un an. Pata era prea departe de mijloc ca să fie acoperită de masă și prea departe de margine ca să fie mascată de fotolii. Funmi purta o rochie bej, în aceeași nuanță ca pata de cafea, în aceeași nuanță ca bluza mea. Mâinile ei erau chiar sub genunchii mei, îmi cuprindeau picioarele goale. Nu puteam să privesc mai departe de mâinile ei, mai departe de mânecile lungi și înfoiate ale rochiei ei. Nu‑i puteam privi chipul.

— Yejide, ia‑o în brațe.

 

Nu‑mi dădeam seama cine vorbise. Capul îmi ardea, se încinsese, mai să dea în clocot. Oricine ar fi putut rosti acele cuvinte – Iya Martha, Baba Lola, Dumnezeu. Nu‑mi păsa.

M‑am întors din nou spre soțul meu.

— Akin, tu știai de asta? Știai și n‑ai putut să‑mi spui. Știai? Nenorocitul dracului. După toate prin care am trecut! Fiu de curvă mizerabil!

 

Akin m‑a prins de mână înainte să‑l lovesc peste obraz. Ceea ce m‑a redus la tăcere n‑a fost țipătul revoltat al lui Iya Martha. Ci felul tandru în care Akin mi‑a mângâiat palma cu degetul mare. Mi‑am ferit privirea de ochii lui.

— Ce zice? i‑a cerut Baba Lola noii soții să traducă.

— Te rog, Yejide.

 

Akin m‑a strâns de mână.

— Zice că e un fiu de curvă, a tradus Funmi în șoaptă, de parcă vorbele ar fi fost prea fierbinți și grele pentru gura ei.

 

Iya Martha a țipat și și‑a acoperit fața cu mâinile. Nu m‑a păcălit cu teatrul ei. Știam că pe dinăuntru jubilează. Eram sigură c‑o să tot repete ce văzuse în fața celorlalte soții ale tatei săptămâni de‑a rândul.

 

— N‑ai voie să‑ți insulți bărbatul, copilă. Oricum ți s‑ar părea lucrurile, el rămâne bărbatul tău. Ce pretenții să mai ai de la el? Doar pentru tine i‑a găsit un apartament lui Funmi, deși are aici ditamai duplexul!

 

Iya Martha a cuprins cu privirea salonul, desfăcând palmele ca să arate cât de mare era duplexul, în caz că‑mi scăpase referirea la casa pentru care plăteam și eu lunar jumătate din chirie.

— Măi asta, Yejide. Trebuie să‑i fii recunoscătoare soțului tău.

 

Iya Martha tăcuse, dar rămăsese cu gura deschisă. Dacă te apropiai, simțeai că gura îi emană o duhoare insuportabilă, de urină stătută. Baba Lola se instalase la o distanță sigură de ea.

 

Știam c‑ar fi trebuit să mă așez în genunchi, să las capul în jos ca o școlăriță pedepsită și să spun că‑mi pare rău că‑i insultasem dintr‑o suflare și pe soțul meu, și pe mama lui. Mi‑ar fi acceptat scuzele – aș fi putut da vina pe diavol, pe vreme sau pe noile mele codițe împletite prea strâns, care‑mi dădeau dureri de cap și mă siliseră să‑mi jignesc bărbatul în fața lor. Tot corpul îmi era crispat ca o mână artritică și pur și simplu nu‑l puteam obliga să ia forme pe care nu voia să le ia. Așa că, pentru prima oară în viața mea, am ignorat nemulțumirea unei rude a soțului meu și m‑am ridicat în picioare când ar fi trebuit să stau în genunchi. Îndreptându‑mă de spate, m‑am simțit mai înaltă.

— O să pregătesc de mâncare, am zis, refuzând să‑i mai întreb o dată ce vor să mănânce.

 

După ce o prezentaseră pe Funmi, Baba Lola și Iya Martha puteau accepta să mănânce. Nu eram dispusă să gătesc separat pentru fiecare persoană în parte, așa că le‑am dat ce‑am vrut eu. Le‑am dat tocană cu fasole. Am amestecat fasolea veche de trei zile, pe care aveam de gând s‑o arunc, cu tocana proaspătă. Chiar dacă eram sigură că aveau să observe gustul cam neplăcut al combinației, am contat pe vinovăția pe care Baba Lola și‑o masca prefăcându‑se scandalizat de purtarea mea și pe satisfacția pe care Iya Martha și‑o ascundea după parada de consternare, fiind sigură c‑o să mănânce. Pentru ca mâncarea să alunece mai bine, am îngenuncheat ca să‑mi cer iertare de la amândoi. Iya Martha a zâmbit și a spus c‑ar fi refuzat să mănânce dacă m‑aș fi comportat în continuare ca un copil de pe stradă. Mi‑am cerut din nou iertare și am mai și îmbrățișat‑o pe femeia galbenă, ca să fiu sigură; mirosea a vanilie și a ulei de cocos. Mă uitam la ei cum mănâncă și sorbeam dintr‑o sticlă cu sirop de malț. Am fost dezamăgită că Akin n‑a vrut să mănânce nimic.

 

Când s‑au plâns c‑ar fi preferat piure de igname cu tocană de legume și pește uscat, am ignorat privirea lui Akin. În orice altă zi m‑aș fi întors la bucătărie, să zdrobesc igname. În acea după‑amiază îmi venea să le spun să facă bine să‑și zdrobească singuri ignamele, dacă voiau neapărat piure de igname. Am înghițit cuvintele care‑mi ardeau gâtul cu sorbituri de sirop de malț și le‑am spus că nu pot face piure pentru că‑mi luxasem mâna cu o zi în urmă.

 

— Dar nu ne‑ai zis asta când am ajuns la voi, a comentat Iya Martha, scărpinându‑se în bărbie. Tu singură te‑ai oferit să ne dai piure de igname.

— O fi uitat de luxație. Ieri a durut‑o rău. Chiar m‑am gândit s‑o duc la spital, a zis Akin, întărind ceea ce în mod evident era o minciună.

 

Au înfulecat fasolea ca niște copii lihniți, sfătuindu‑mă să mă duc la spital pentru mână. Funmi a fost singura care, după ce a înghițit prima gură de fasole, m‑a privit bănuitoare. Ochii ni s‑au întâlnit și ea a tras un zâmbet larg, roșu pe margini.

 

După ce am strâns farfuriile goale, Baba Lola a explicat că nu putuse estima cât avea să dureze vizita, așa că nu se obosise să se înțeleagă cu taximetristul care‑i adusese să se și întoarcă după ei. Presupusese, așa cum fac adesea rudele, că Akin avea să‑și asume răspunderea de a‑i duce acasă.

 

În scurt timp, Akin a trebuit să‑i ducă pe toți acasă. În timp ce‑i conduceam la mașină, Akin și‑a zornăit cheile în buzunarul pantalonilor și i‑a întrebat pe toți dacă sunt de acord cu traseul pe care‑l plănuise. Voia să‑l lase pe Baba Lola pe strada Ilaje, apoi s‑o ducă pe Iya Martha până‑n Ife. Am observat că n‑a zis nimic de adresa lui Funmi. După ce Iya Martha a răspuns că traseul propus de soțul meu era cea mai bună variantă, Akin a descuiat mașina și s‑a urcat la volan.

 

Mi‑am înăbușit impulsul de a‑i smulge lui Funmi cârlionții jheri văzând‑o cum se strecoară în față, lângă soțul meu, și dă la o parte pernuța pe care o țineam mereu acolo. Mi‑am încleștat pumnii în timp ce Akin pornea mașina, lăsându‑mă singură în norul de praf iscat.

 

---

 

Rămâi cu mine, Ayọ̀bámi Adébáyọ̀

Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo

musai, 2019