Avanpremieră: Eu sunt Barbă Albastră şi atelierul meu este camera mea interzisă

Barbă Albastră, roman pe care Kurt Vonnegut l-a scris în 1987, cuprinde autobiografia bogatului Rabo Karabekian, veteran de război și pictor ratat, născut în America din părinți armeni care supraviețuiseră primului genocid al secolului 20. Septuagenarul trăiește mai mult singur într-o vilă imensă de la malul oceanului, proprietar și paznic al celei mai importante colecții de picturi Abstract Expresioniste din lume. Scriitoarea sub acoperire Circe Berman, care se instalează în vila lui Karabekian și își bagă nasul peste tot, îi dă acestuia viața peste cap și îl convinge să-și scrie memoriile. Singurul loc în care autoritara Circe nu poate pătrunde este fostul atelier al pictorului, o magazie de cartofi ferecată cu șase lacăte, unde bătrânul a ascuns ceva.

 

Ce anume, vom afla citind romanul, o poveste multifațetată care atinge o sumedenie de subiecte, de la război la lumea artelor și de la condiția imigranților la concepțiile americane și rănile nevindecate ale trecutului. Romanul Barbă Albastră se află în curs de apariție la Editura Art și poate fi precomandat până la data de 8 ianuarie 2019.

 

 

***

 

M‑am întors la maşina de scris din apropierea bazinului de înot, unde am întrebat‑o pe Celeste, precum şi pe prietenii ei aflaţi în şi împrejurul acestui spaţiu atletic devenit public pentru adolescenţi, dacă ştiau cine a fost Barbă Albastră. Fiindcă intenţionam să‑l pomenesc pe Barbă Albastră în cartea pe care o scriam. Voiam să‑mi dau seama dacă era necesar să explic în interesul tinerilor mei cititori cine a fost Barbă Albastră.

 

Nu ştia nimeni. I‑am întrebat dacă le spuneau ceva numele de Jackson Pollock, Mark Rothko, Terry Kitchen, Truman Capote, Nelson Algren, Irwin Shaw sau James Jones, nume care figuraseră nu numai în istoria artelor şi literaturii, dar şi în istoria orăşelului Hamptons. Habar n‑aveau. Cam la atât se rezumă nemurirea artelor.

 

Aşadar: Barbă Albastră este un personaj imaginar care apare într‑o foarte veche poveste pentru copii, probabil bazată, în linii mari, pe legenda unui aristocrat ucigaş, care a trăit cu mult timp în urmă. În povestea respectivă acesta fusese însurat de mai multe ori. Pentru a nu ştiu câta oară îşi aduce mireasa, ultima, o copilă încă, la castelul său. Îi spune că poate intra în toate încăperile din castel, în afară de una a cărei uşă i‑o arată.

 

Barbă Albastră e fie un psiholog foarte prost, fie unul strălucit, deoarece singura dorinţă pe care o nutreşte noua lui soţie este să afle ce ar putea fi dincolo de uşa încuiată. Prin urmare aruncă o privire prin cameră când crede că e singură, dar de fapt el este acasă. Barbă Albastră o surprinde exact în momentul în care ea se uită înlemnită şi înspăimântată la corpurile tuturor fostelor lui neveste, care se află în camera aceea, ucise toate, în afară de prima, tocmai fiindcă au intrat în camera interzisă. Pe prima o ucisese pentru un alt motiv.

 

*

 

Prin urmare, dintre toate persoanele care au cunoştinţă de magazia de cartofi, ferecată cu lacăte, singura care găseşte misterul intolerabil este, bineînţeles, Circe Berman. Nu mă slăbeşte deloc, cerându‑mi să‑i spun unde sunt cele şase chei iar eu îi repet, de fiecare dată, că sunt îngropate într‑o casetă de aur la poalele Muntelui Ararat.

 

Ultima oară când m‑a întrebat din nou, acum aproximativ cinci minute, i‑am spus:

— Ascultă: gândeşte‑te la altceva, orice altceva. Eu sunt Barbă Albastră şi atelierul meu este camera mea interzisă în ceea ce te priveşte pe dumneata.

 

6

 

Făcând abstracţie de povestea lui Barbă Albastră, declar că în magazia mea nu se află nici un cadavru. Prima dintre cele două soţii ale mele, Dorothy, se află în viaţă şi azi. S‑a căsătorit la scurt timp după ce a divorţat de mine şi a făcut un mariaj cât se poate de fericit din toate punctele de vedere. Dorothy e acum văduvă şi proprietara unui bloc pe plaja Saratoga din statul Florida. Cel de al doilea soţ a fost ceea ce atât ea, cât şi eu am crezut că aş putea ajunge, imediat după Cel de‑al Doilea Război Mondial, şi anume un agent de asigurări, capabil şi cu personalitate. Amândoi avem acum câte o plajă la ocean.

 

A doua mea soţie, draga mea Edith, e înmormântată în cimitirul din Great River, unde doresc să fiu înmormântat şi eu – la numai câţiva metri depărtare, de fapt, de mormintele lui Jackson Pollock şi Terry Kitchen.

 

Dacă cumva am ucis pe cineva în război, şi e foarte probabil s‑o fi făcut, faptul s‑a petrecut cu siguranţă doar cu câteva clipe mai înainte ca un obuz, venind cine ştie de unde să mă doboare la pământ, în stare de inconştienţă, scoţându‑mi în acelaşi timp şi un ochi.

 

*

 

Pe vremea copilăriei, când încă aveam amândoi ochii, eram cel mai bun desenator care existase vreodată în biata şcoală din orăşelul San Ignacio, ceea ce nu însemna, însă, mare lucru. Câţiva dintre profesori, impresionaţi de talentul de care dădeam dovadă, le sugerară părinţilor mei că m‑aş putea pregăti pentru cariera de artist plastic.

 

Dar sfatul li se păru acestora atât de lipsit de simţ practic încât îi rugară pe respectivii profesori să înceteze de a‑mi mai băga în cap asemenea idei. Tata şi mama socoteau că artiştii plastici trăiesc în sărăcie şi că trebuiau neapărat să moară mai înainte ca operele lor să fie apreciate. În general aveau dreptate în această privinţă. Tablourile pictorilor morţi, care au trăit în sărăcie în cea mai mare parte a vieţii lor, sunt operele cele mai valoroase din colecţia mea.

 

Aşa că dacă vreun pictor vrea cu tot dinadinsul să facă să crească preţul creaţiilor sale artistice, îi sugerez un singur lucru: sinuciderea.

 

*

 

Dar în 1927, când aveam unsprezece ani şi eram fără doar şi poate pe cale de a deveni un cizmar la fel de bun ca tata, mama a citit despre un pictor american care câştiga la fel de bine precum mulţi artişti de cinema sau mari industriaşi şi devenise chiar prietenul şi egalul acestor vedete sau magnaţi, având totodată un iaht, o herghelie de cai în Virginia şi o vilă pe malul oceanului, la Montauk, nu departe de aici.

 

Mama mi‑a spus mai târziu, nu însă mult mai târziu, fiindcă mai avea numai un an de trăit, că n‑ar fi citit niciodată articolul dacă acesta n‑ar fi fost însoţit şi de o fotografie a bogatului pictor pe iahtul său. Numele iahtului era acelaşi ca şi al muntelui tot atât de sacru pentru armeni cum este Fujiyama pentru japonezi: Ararat.

 

Omul acela trebuia să fie armean, se gândise mama, şi chiar aşa şi era. Revista spunea că se născuse cu numele de Dan Gregorian la Moscova, unde tatăl său era atunci instructor de călărie şi că îşi făcuse ucenicia pe lângă gravorul principal al Monetăriei Imperiale Ruse.

 

Venise în Statele Unite în 1907 ca imigrant obişnuit, nu ca refugiat din cauza vreunui masacru, îşi schimbase numele în Dan Gregory şi ajunsese să facă ilustraţii pentru povestirile din reviste, diferite reclame şi desene în cărţile pentru copii. Autorul articolului mai spunea că probabil era artistul plastic cel mai bine plătit din istoria Americii.

 

*

 

Mama era destul de perspicace în privinţa modului de viaţă al Statelor Unite, în timp ce tata nu‑i acorda nici o atenţie. Mama ajunsese la concluzia că boala americană cea mai răspândită era singurătatea şi chiar americanii din vârful piramidei sociale sufereau adeseori de această boală, arătându‑se în mod surprinzător şi impresionabil atraşi de străinii plăcuţi la înfăţişare şi care se arătau prietenoşi.

 

Aşadar, mama, care devenise de nerecunoscut în momentul acela, atât arăta de şireată şi semăna la chip cu o vrăjitoare, îmi spuse:

— Trebuie să‑i scrii acestui Gregorian. Trebuie să‑i spui că şi tu eşti armean. Trebuie să‑i spui că vrei să devii un artist cel puţin pe jumătate la fel de bun ca el şi că îl socoteşti cel mai strălucit artist care a trăit vreodată.

 

*

 

Prin urmare, am scris o asemenea scrisoare, sau mai bine zis vreo douăzeci de asemenea scrisori, cu scrisul meu copilăresc, până când mama s‑a declarat mulţumită, convinsă că propunerea mea suna irezistibil. Toată munca asta grea am făcut‑o într‑o atmosferă enervantă, din cauza tatălui meu care mă lua necontenit peste picior.

 

Intervenea cu observaţii de felul următor: „Omul a încetat să mai fie armean odată ce şi‑a schimbat numele“, „Dacă a crescut la Moscova e rus şi prin urmare nu armean“ sau „Ştii ce‑ar însemna pentru mine o scrisoare de felul acesta? Că în scrisoarea următoare individul îmi va cere bani“.

 

Mama i‑a răspuns în armeneşte:

— Nu înţelegi că noi doi pescuim? Dacă faci atâta gălăgie cu flecăreala asta a ta, ai să sperii peştele de aici.

În Armenia turcească, în treacăt fie zis, femeile pescuiau şi nu bărbaţii – cel puţin aşa mi s‑a spus.

 

Şi de‑aţi şti ce peşte grozav a prins scrisoarea mea! Am pescuit‑o pe amanta lui Dan Gregory, o fostă dansatoare la teatrul de varietăţi Ziegfeld Follies, numită Marilee Kemp.

 

Această femeie avea să fie prima femeie cu care am făcut dragoste – la vârsta de nouăsprezece ani! Şi Dumnezeule, ce rahat bleg m‑am dovedit a fi, închipuindu‑mi iniţierea sexuală ca un fapt egal în măreţie cu Palatul Chrysler – în timp ce fiica bucătăresei mele, în vârstă de cincisprezece ani, ia deja regulat pilule anticoncepţionale!

 

---

 

 

Barbă Albastră, Kurt Vonnegut

• Traducere din limba engleză de Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti
• Ilustrația copertei de Mircea Pop
• Serie de autor Kurt Vonnegut
• Editura ART, 2019