Avanpremieră: "Dick Ochi-de-mort", de Kurt Vonnegut

Gândiţi‑vă numai la asta: tata ar fi putut să‑l înăbuşe în faşă pe cel mai teribil monstru al secolului

În Dick Ochi-de-mort, Kurt Vonnegut ne readuce în Midland City, orașul fictiv care i-a servit drept fundal într-un roman anterior, Micul dejun al campionilor. Îl reîntâlnim pe Dwayne Hoover ca personaj secundar, însă centrul poveștii este ocupat de farmacistul Rudy Waltz și de membrii familiei sale, care n-au fost niciodată buni la ceva. În povestea narată de Rudy își face apariția până și Adolf Hitler, în postura de tânăr artist muritor de foame, care ar fi putut dispărea de pe fața pământului încă din 1910, dacă nu l-ar fi întâlnit la Viena pe tatăl lui Rudy, Otto Waltz. Este înviorător felul cum Vonnegut se amestecă în istoria lumii, imaginându-și tot felul de scenarii inedite, fără a apela de data asta nici la extratereștri, nici la invenții utopice, nici la călătorii intergalactice. Și un avertisment din partea autorului: nu folosiți romanul pe post de carte de bucate, deși conține câteva rețete destul de interesante – inclusiv cea de măruntaie de porc à la Mary Hoobler, mâncare pe care familia Waltz i-a servit-o lui Eleanor Roosevelt în 1944. Romanul Dick Ochi-de-mort se află în curs de apariție la Editura Art și poate fi precomandat până la data de 15 ianuarie 2019.

Midland City nu era deloc Viena sau Paris. Nu era nici măcar St. Louis sau Detroit. Era un fel de Bucyrus. Un fel de Kokomo.

*

Şmecheria lui Gunther a fost totuşi descoperită, dar mult prea târziu. El şi tata au fost arestaţi în Chicago, după ce au făcut ravagii într‑un bordel de pe‑acolo, iar tata a descoperit că avea gonoree şi aşa mai departe. Însă la data aceea tata era deja un dandy în toată puterea cuvântului, un domnişor în vârstă de optsprezece ani, pus oricând pe distracţii.

Gunther a fost denunţat, concediat şi trecut pe lista neagră. Bunicul şi bunica Waltz erau nişte cetăţeni cu foarte mare influenţă, mulţumită „Remediului Sfântului Elmo“. Au dat de veste ca nici o persoană de condiţie bună din oraş să nu‑l mai angajeze pe Gunther, ca tâmplar sau ca orice altceva, niciodată.

Tata a fost trimis la rude, în Viena, să‑şi trateze gonoreea şi să se înscrie la cea mai faimoasă Academie de Arte Frumoase din lume. În timp ce străbătea oceanul, într‑o cabină de clasa întâi de la bordul vasului Lusitania, locuinţa părinţilor săi a ars din temelii. Toată lumea a crezut că August Gunther dăduse foc atelierului, dar nu s‑a găsit nici o dovadă.

Părinţii tatei, în loc să se apuce de reconstruit, s‑au mutat la ferma lor de o mie de acri, în apropiere de Shepherdstown, nelăsând în urmă decât şopronul pentru trăsuri şi pivniţa.

Asta se întâmpla în 1910, cu patru ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

*

Astfel, tata se înfiinţă la Academia de Arte Frumoase cu un portofoliu de picturi pe care le executase în Ohio. Am examinat şi eu câteva dintre lucrările lui din tinereţe, care mamei îi trezeau tot felul de amintiri când trecea pe lângă ele, după moartea lui. Se pricepea să haşureze destul de bine umbrele unei draperii şi, probabil, la asta se pricepuse şi August Gunther. Dar, cu puţine excepţii, tot ce reuşea tata să redea sfârşea prin a arăta de parcă era făcut din ciment: o femeie de ciment îmbrăcată într‑o rochie de ciment, plimbând un câine de ciment, o cireadă de vaci de ciment, un coş de ciment cu fructe de ciment, aşezat în dreptul unei ferestre cu draperii de ciment, şi aşa mai departe.

Nu reuşea să surprindă prea bine nici chipurile. Se prezentase la academie cu câteva portrete ale mamei lui, dar eu n‑am nici cea mai vagă idee cum arăta ea de fapt. Crăpătura ei s‑a închis cu mult timp înainte de‑a se deschide a mea. Dar ştiu sigur că tata nu avea două portrete ale ei care să semene câtuși de puțin între ele.

Tatălui meu i s‑a spus să revină la Academie în două săptămâni, timp în care se vor decide dacă să‑l primească sau nu.

Era îmbrăcat ca un vagabond pe vremea aceea, cu o bucată de sfoară în loc de curea, cu pantalonii peticiţi şi aşa mai departe – deşi primea enorm de mulţi bani de acasă. Viena era capitala unui imperiu măreţ, acolo se purtau uniforme complicate sau costume exotice, se făcea atâta risipă de vin şi se auzea muzică la fiecare colţ de stradă, încât tatei i se părea că a nimerit în mijlocul unei permanente petreceri de lux. Prin urmare, s‑a hotărât să vină la bal deghizat în artist muritor de foame. Ce distracţie!

Şi trebuie că arăta şi foarte bine pe atunci, pentru că, după părerea mea, era cel mai chipeş bărbat din oraşul nostru când am ajuns eu să‑l cunosc, un sfert de secol mai târziu. A rămas zvelt şi ţeapăn până la sfârşitul vieţii sale. Era înalt, la vreun metru optzeci. Cu ochii albaştri. Avea părul blond, ondulat şi nu‑i căzuse mai deloc atunci când crăpătura lui s‑a închis, când i s‑a permis să înceteze a mai fi Otto Waltz, când a devenit din nou doar un alt vlăstar al nimicului nediferenţiat.

*

Aşa că s‑a întors după două săptămâni şi un profesor i‑a dat înapoi portofoliul, spunându‑i că lucrările lui erau ridicole. Mai era acolo un tânăr în zdrenţe, şi lui i se înapoiase portofoliul cu tot dispreţul.

Numele lui era Adolf Hitler. Era născut în Austria. Venise de la Linz.

Iar tata s‑a înfuriat aşa de rău pe profesor încât s‑a hotărât să se răzbune chiar acolo, pe loc. A cerut să vadă câteva dintre lucrările lui Hitler, sub ochii profesorului. A ales una la întâmplare şi a zis că este o operă genială, apoi a cumpărat‑o de la Hitler cu banii jos, pe o sumă mult mai mare decât ar fi reuşit, probabil, profesorul să câştige într‑o lună sau chiar mai mult.

Cu doar o oră înainte, Hitler îşi vânduse paltonul ca să poată face rost de ceva bani de mâncare, deşi erau în pragul iernii. Aşa că, dacă nu apărea tata, ar fi existat o şansă ca Hitler să fi murit de pneumonie sau subnutriţie în 1910.

Tata şi cu Hitler au fost amici pentru o vreme – sprijinindu‑se şi amuzându‑se unul pe altul, bătându‑şi joc de lumea artistică ce‑i respinsese şi aşa mai departe. Mai ştiu că făceau lungi plimbări în doi. De la mama am aflat de vremurile bune pe când erau ei împreună. Când am crescut îndeajuns încât să‑mi manifest curiozitatea în privinţa trecutului tatălui meu, era pe cale să izbucnească cel de‑al Doilea Război Mondial, iar tata căpătase obiceiul să‑şi ţină fălcile încleştate când venea vorba de prietenia lui cu Hitler.

Gândiţi‑vă numai la asta: tata ar fi putut să‑l înăbuşe în faşă pe cel mai teribil monstru al secolului sau pur şi simplu să‑l lase să moară de frig ori de foame. În schimb, i‑a devenit prieten la cataramă.

Cred că asta este principala mea obiecţie cu privire la viaţă: este prea uşor, cât trăieşti, să faci greşeli absolut îngrozitoare.

*

Tabloul pe care l‑a cumpărat tata de la Hitler este o acuarelă, acum recunoscută de toată lumea ca fiind cel mai bun lucru pe care l‑a făcut monstrul în cariera sa de pictor, şi a atârnat mulţi ani deasupra patului părinţilor mei, în Midland City. Se intitulează Biserica minorită din Viena.

Dick Ochi-de-mort, Kurt Vonnegut

• Traducere şi note de Ana-Maria Lişman și Ioana Filat
• Ilustrația coperte de Mircea Pop
• Serie de autor Kurt Vonnegut
• Editura ART, 2018