Autoarea lunii martie - Han Kang

09 martie 2018

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa şi a câştigat numeroase premii de-a lungul timpului – Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae – înainte de a fi încununată cu Man Booker International Prize. În prezent predă scriere creativă la Institutul de Arte din Seoul şi continuă să scrie. La Editura Art au fost publicate romanele Vegetariana (musai, 2017) și Disecție (musai, 2018).

 

“Am căutat în cărți răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau încă din adolescență. Ce e omul? Ce e viața? Cine sunt? De ce mor oamenii? Și n-am găsit niciun răspuns. Doar întrebări. Am simțit atunci că autorii sunt la fel de vulnerabili și de neștiutori ca și mine. Și m-am simțit cumva, așa tânără și insignifiantă cum eram, solidară cu ei.” povestește Han Kang despre experiența de a fi scriitor.

 

Cel mai nou roman Han Kang, Disecție, "este un omagiu post-mortem universal adus sufletelor celor care și-au sacrificat viața luptând pentru libertate și democrație. Romanul este un simbol al recunoașterii durerii fără margini a părinților care și-au pierdut copiii în proteste, a copiilor care au rămas orfani, a celor care au fost despărțiți de gloanțe și baionete, pentru totdeauna, de frați, surori sau prieteni. Cu un lirism bine dozat printre fragmentele ce redau realitatea violentă din Gwangju-ul anilor ’80, romanul lui Han Kang eliberează în tușe sângerânde o incantație tulburătoare ce dă glas suferințelor umane. Disecție nu este doar un roman despre cruzimea și brutalitatea ființei umane, despre fragilitatea și vulnerabilitatea ei, despre curaj și solidaritate. Este, în ultimă instanță, un manifest împotriva uitării trecutului, împotriva negării condiției și naturii umane.” Iolanda Prodan

 

Han Kang, Disecție

Prefață, traducere din limba coreeană și note de Iolanda Prodan

musai, 2018

 

 

"Mi-au depărtat degetele, apoi mi le-au încleștat peste un banal pix Monami, de culoare neagră. Bineînțeles, erau degetele de la mâna stângă, căci aveam nevoie de dreapta ca să scriu declarația. Da, da, exact așa mi le-au răsucit. La început nu m-a durut, însă pe zi ce trecea, rana dintre degete se adâncise și din ea începuse să curgă sânge amestecat cu puroi. Mai târziu, rana s-a despicat, lăsând să se vadă niște oase albe. Au luat o bucată de vată îmbibată cu spirt și au îndesat-o între oase.

 

Eram vreo nouăzeci de bărbați încarcerați în aceeași celulă. Mai mult de jumătate din noi aveam vată între degete. Nu aveam voie să vorbim între noi. Ne intersectam privirile pentru câte o secundă, doar ca să ne uităm la bucățile de vată dintre degete, ca la o dovadă că împărtășeam aceeași rană. În sinea mea credeam că or să se oprească, că n-o să ne mai facă nimic, de vreme ce ni se vedeau oasele prin rană. Dar mă înșelasem. Aveam să cunoaștem o nouă durere când, după ce au scos ghemotocul de vată dintre degete, au împins și mai tare pixul în rană, strivindu-ne carnea.

 

Dincolo de gratiile de fier erau cinci celule dispuse în formă de evantai. Așezați în mijloc, soldații înarmați erau cu ochii pe noi. În ziua în care ne-au îmbrâncit dincolo de gratiile de fier, niciunul dintre noi n-a deschis gura ca să-i întrebe unde ne aduseseră. Nici măcar elevii din primul an de liceu nu au întrebat nimic. Păstram liniștea și evitam să ne uităm unii în ochii celorlalți. Aveam nevoie de timp să acceptăm lucrurile prin care trecuserăm în zorii acelei zile. Pentru noi, ca oameni, cele șaizeci de minute de tăcere exasperantă au fost ultimele fărâme ale demnității umane pe care încă o mai puteam apăra.

 

Când intram în camera de interogatoriu, pixul negru Monami mă aștepta, pregătit pe masă. Era doar prima secvență dintr-o succesiune de alte secvențe ce m-au făcut să înțeleg că trupul meu nu-mi aparținea, că nimic – nici măcar propria mea viață – nu era în mâinile mele, că singurul lucru care îmi era permis era să simt o durere cumplită. Atât de cumplită încât aveam senzația că-mi pierd mințile, atât de infernală încât nu-mi mai puteam controla corpul și-mi făceam nevoile pe mine.

 

Când se termina și ultima secvență, începeau să-mi pună întrebări, pe un ton foarte calm. Indiferent ce răspunsuri dădeam, mă loveau cu patul carabinei peste față. Reacția mea instinctivă era să mă sprijin de perete, acoperindu-mi fața cu brațele. Atunci când cădeam, mă călcau cu bocancii pe spate și pe șale. Când vedeau că nu mai pot respira, mă întorceau cu fața în sus și-mi zdrobeau fluierul picioarelor cu bocancii.

Mi-au spus să mă întorc în celulă, dar asta nu însemna că acolo mă puteam odihni. Cu privirea ațintită spre gratiile de la fereastră, trebuia să stăm așezați pe jos, ținându-ne spatele drept. Un sergent ne amenințase că dacă ne vede mișcându-ne ochii, vom fi arși cu țigara aprinsă. Și, ca să ne arate ce ne aștepta, a stins un muc de țigară aprinsă strivind-o chiar de pleoapele unui deținut de vârstă mijlocie. Fără să-și dea seama, un elev de liceu și-a ridicat mâinile și și-a atins fața. Gardianul l-a jucat în picioare cu atâta bestialitate încât băiatul, după ce și-a recăpătat cunoștința, abia se mai putea ține pe picioare.

 

Valuri de sudoare curgeau pe noi, cei aproape o sută de bărbați înghesuiți într-o celulă extrem de strâmtă. Simțeam ceva pe ceafă, dar cum nu aveam voie să ne mișcăm, nu ne puteam da seama dacă era transpirație sau dacă erau gândaci. Toți muream de sete, dar ne luam porția de apă doar de trei ori pe zi, atunci când ne era adusă mâncarea. Îmi aduc aminte că sufeream de o sete sălbatică, animalică, încât aș fi băut și urină. Și îmi mai aduc aminte că mi-era o frică teribilă că aș fi putut adormi fie și pentru câteva clipe. Teroarea că în orice moment s-ar fi putut apropia de mine ca să-și stingă țigările de pleoapele mele.

 

Și foamea e atât de vie în memoria mea. Ca o lipitoare vâscoasă și transparentă ce se lipise de ochii mei afundați în orbite, de frunte și de creștetul capului, foamea îmi devora încet sufletul, deformat ca o spumă lăptoasă, pe punctul de a exploda." (Fragment din romanul Disecție, de Han Kang, disponibil pentru precomandă pe site-ul editurii)

 

 

Vă recomandăm şi