De fiecare dată când alegem o carte, ne asumăm un risc. Poate că nu ne punem literalmente viețile în pericol, însă le permitem personajelor să ne îndrume pe căi necunoscute, până când învățăm singuri regulile și preluăm inițiativa. Într-un fel, visăm mereu cu ochii deschiși, nerăbdători să ajungem mai repede la punctul culminant, temându-ne totodată de un sfârșit care s-ar putea să nu ne fie pe plac. Chiar și așa, evadăm aproape zilnic, chiar și pentru câteva minute, în legende și povești care ne oferă alinare, speranță, lecții importante de viață, momente deosebit de emoționante sau... motive să plângem.

Până la urmă, cărțile frâng cele mai multe inimi, iar cine îndrăznește să râdă sau să vină chiar și cu un singur contraargument, pregătit de o discuție fooooooarte lungă, nu a găsit încă volmul care să-l îndurereze atât de tare, încât să adoarmă cu „vinovatul” în brațe (sau să-l pună la colț, e perfect normal să pedepsești cărți).

Toamna este anotimpul ideal pentru lecturi nocturne, când cititorii par să fie atrași mai ales de romane fantasy, retelling-uri și mituri, dornici să se cuibărească devreme în pat, sub o plapumă pufoasă, și să călătorească până dis-de-dimineață pe meleaguri uluitoare.

Iar dacă tot am pomenit de călătorii și de aventuri, ce ar putea fi mai frumos decât o bibliotecă subterană? Marea fără stele, al doilea roman al autoarei Erin Morgenstern, care ne-a vrăjit iremediabil cu Circul nopții, este cea mai nouă apariție editorială de la Youngart și unul dintre cele mai așteptate titluri fantasy din acest an.

Vă spunem doar atât: este un dar literar pentru cei care poartă poveștile asemenea unor talismane secrete în buzunare și răsfoiesc cărțile până când ajung să aibă colțurile ușor îndoite și paginile îngălbenite. Autoarea țese sute de povești într-o singură tapiserie, apoi o agață cumva de cea mai diafană dintre semiluni și o lasă să se reverse până când atinge pământul, exact în locul unde voi, dragi cititori, așteptați semnalul pentru a citi primul capitol. Pe urmă nu mai există cale de întoarcere.

Sau poate că da, mai ales dacă numele tău este Bastian. Dacă încă nu ați citit Povestea fără sfârșit, înseamnă că nu v-ați pus dorința care trebuie. După ce o să ajungeți la Cele Trei Porți Fermecate și o să vizitați Țara Bătăușilor și Orașul Strigoilor (vă recomandăm să vă plimbați și prin Pădurea Nopții), o să vă amintiți cu cel mai mare drag de acest băiat singuratic și nefericit, care la începutul romanului este batjocorit pentru că îi place să citească și să inventeze povești. Serios acum, oare e atât greșit să-ți dorești să-ți petreci timpul în compania ființelor fermecate, în condițiile în care ești înconjurat de colegi răutăcioși, iar propriul tată te ignoră, veșnic îngândurat?

Chiar nu-l putem învinovăți pe Bastian pentru că ajunge să fure un volum îmbrăcat în mătase arămie, vrăjit de cei doi șerpi, unul deschis și unul închis la culoare, ce își mușcă unul altuia coada, delimitând titlul scris cu litere ciudate și întortocheate: Povestea fără sfârșit.

Iar dacă tot am adus în discuție puterea de netăgăduit a cărților, haideți să ne amintim de Un străin în Olondria, unul dintre cele mai atipice romane fantasy publicate în ultimul deceniu, un volum în care călătoria făcută de Jevick devine una metafizică, un fel de rit de trecere și un catalizator al schimbării la scară mondială atunci când pasiunea lui pentru cuvântul scris se confruntă cu cenzura. Ce-i drept, Sofia Samatar ne-a arătat că orice carte poate să fie atât mântuitoare, cât și periculoasă, iar povestea scrisă de protagonist este de-a dreptul cutremurătoare, cu atât mai mult când vrea să salveze o fată de la uitare și să fugă de anumite gânduri chinuitoare.

Dacă vă încumetați să mergeți în Olondria, o să aflați (și) care sunt limitele celei mai seducătoare dintre vrăjitorii: cititul.

Trilogia Inimă de cerneală ar trebui să se afle la loc de cinste în bibliotecile tuturor cititorilor visători. Cum să nu-i îndrăgești pe Mo și pe Meggie, care venerează, respectă și protejează cuvintele? Deși Meggie se află mereu pe drumuri, călătorind în funcție de comenzile de restaurare pe care le primește „doctorul de cărți” Mo, fata nu este niciodată tristă atât timp cât este înconjurată de cărți și-l are pe tatăl ei alături.

Firește, lucrurile se complică de îndată ce personajele din povești evadează în lumea noastră și vor să preia controlul, dar ne plac la nebunie aventurile și îl îndrăgim (ilegal de mult) pe Deget-de-praf.

Iar dintre cele 964207 de citate pe care le-am marcat, următorul rămâne preferatul nostru din întreaga trilogie:

Dacă iei cu tine o carte la drum, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ți strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, și ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, înghețata pe care ai mâncat-o citind… Crede-mă, cărțile sunt ca hârtia de muște. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.

În ton cu vremea tot mai friguroasă și zilele tot mai scurte, Crângul de alun este lectura tomnatică ideală dacă vă plac romanele minunat de stranii și basmele întunecate; în plus, are o răsturnare de situație foarte neașteptată la final, 90% din timp nu-ți dai seama ce urmează să se întâmple în următorul capitol sau dacă personajele sunt conștiente de riscurile pe care și le asumă (da, da, ne uităm la tine, Alice!), iar atmosfera apăsătoare devine de-a dreptul electrizantă când poveștile bunicii răposate încep să capete o semnificație diferită.

Cu ce alt roman am fi putut încheia lista dacă nu cu Circe?

După cum bine știm, harurile vin în diverse forme, iar cei cu talente ascunse sunt adesea trecuți cu vederea ori uitați pentru că nu tulbură apele, nu luptă împotriva eroilor sau nu stârnesc furia zeilor. Adevărul este că familia lui Circe nu a văzut niciodată ce ar putea deveni ea. Puterea este importantă, deși, uneori, a nu avea niciuna ne învață o lecție mai mare: totul trebuie câștigat. Prin urmare, Circe ajunge la putere pe măsură ce își descoperă afinitatea pentru vrăjitorie, în special pentru arta transformării.

E o forță a naturii. E fiică, mamă, iubită, zeiță, vrăjitoare, protectoare. Iar la finalul romanului nu vrei decât să o vizitezi pe insula Aeaea, să o îmbrățișezi și să-i asculți toate poveștile. Crede-ne pe cuvânt: nu sunt nici pe departe puține.