Pachetul conține următoarele titluri:

Ușor cu pianul pe scări

Transportul pianului pe scări a prilejuit și geniului comic burlesc al cinematografului mut momente de neuitat. Titlul sub care apar adunate laolaltă articolele de critică literară ale lui Marin Sorescu trebuie înțeles și așa.

Opiniile creatorilor în materie de artă poartă o pecete personală foarte apăsată și nici acestea din urmă nu contravin regulii. În ele recunoaștem îndată hazul inconfundabil al autorului ciclului La lilieci.

Criticul, sub această înfățișare, ciocnește pianul de toți pereții, ca în faimoasele filme mute ale studiourilor Keystone. Dacă instrumentul e bun, scoate țipete armonioase și demonstrația calității lui se realizează astfel în chip spectaculos. Dacă nu, această critică „prin șocuri“ se vădește încă o dată salutară. Dă gata o operă debilă, spre amuzamentul general.

Tonul glumeț nu afectează deloc justețea sentințelor, aproape întotdeauna inteligente și profunde. Practic, joaca e ca să ne ia ochii, în realitate avem de a face cu o critică foarte serioasă care are și avantajul că produce delicii la lectură. Puține pagini atât de inspirate am citit pe marginea unor autori dificili cum sunt Borges, Michaux, Cioran, Voiculescu, Noica sau G. Călinescu. Unde mai pui că Marin Sorescu îndrăznește chiar să ia peste picior persoane cu multă trecere și gazetă săptămânală la poruncă. Ovid S. Crohmălniceanu

 Setea muntelui de sare

"O fascinație nelămurită, căreia i s‑ar putea spune și – invers – nelămurire fascinantă, caracterizează mai mereu receptarea pieselor lui Marin Sorescu din Setea muntelui de sare.

În cazul pieselor soresciene, optimismul este mereu bine temperat. Iluminările din finalul lor reabilitează umanitatea firească, reactivează speranța, însă nu garantează deloc înfăptuirea unei lumi noi, desprinsă de constrângerile celei anterioare.

Fondatorul unei formule dramatice absolut originale, Marin Sorescu poate fi considerat cel mai pregnant dramaturg român postbelic." Cosmin Borza

Trei dinţi din faţă

Trei protagonişti – Val, Tudor şi Adrian –, trei dinţi, precum şi trei ipostaze ale erosului, se pierd într-un labirint real şi prozaic al anilor '60, totul stând sub semnul ironiei. Întâmplările se află de multe ori la graniţa fragilă dintre vis şi veghe, dintre stările de agregare ale fiinţei.

Numai istoria rămâne limpede, doar ea scoate personajele din atemporalitate, înscriindu-le în destin.