William Faulkner se naște în septembrie 1897 în New Albany, SUA, și își petrece copilăria la Oxford, Mississippi. La izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează în Forțele Aeriene Regale Canadiene, însă nu va participa la operațiunile de luptă. Întors acasă, se înscrie la Universitatea din Mississippi, dar renunță la studii după doar trei semestre. La vârsta de 28 de ani publică primul său roman, Soldiers' Pay (1925), urmat de Sartoris (1927), primul roman în care apare tărâmul Yoknapatawpha, imaginat de autor și prezent apoi în mai toate scrierile sale. Printre operele care-i vor aduce faima se numără Zgomotul și furia, Absalom, Absalom!, Lumină în august, Pe patul de moarte, Cătunul, Orașul, Casa cu coloane. În 1949 i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură. O parabola și Hoțomanii au primit Premiul Pulitzer pentru Literatură. Faulkner moare în iulie 1962.

 

William Faulkner aduce romanul american pe aceeași orbită cu marile creații europene care defineau noile tendințe literare, moderniste, de la început de secol XX.

 

Citește în continuare cinci fragmente ample selectate pentru tine de redactorul cărții.

 

*

Am băut rachiul şi T. P. a împins sticla printre gratiile ferestruicii, sub casă, şi a plecat. Puteam să‑i aud în salon şi m‑am agăţat de zid. T. P. a tras lada. A căzut şi a început să râdă. Era acolo întins pe jos şi râdea în iarbă. S‑a ridicat şi a tras lada sub fereastră. Se căznea să nu râdă.

„Mi‑a fost teamă c‑am să‑ncep să zbier şi eu“, a spus T. P. „Urcă‑te pe ladă şi vezi dac‑au început.“

„N‑au început pentru că n‑a venit încă muzica“, a spus Caddy.

„N‑o să fie nici o muzică“, a spus Frony.

„De unde ştii tu“, a spus Caddy.

„Ştiu eu ce ştiu“, a spus Frony.

„Nu ştii nimic“, a spus Caddy. S‑a dus până la pom. „Împinge‑mă în sus, Versh.“

„Taică‑tu ţi‑a spus să nu te mai sui în pomu’ ăsta“, a spus Versh.

„Mi‑a spus demult“, a spus Caddy. „Cred c‑a şi uitat. Şi pe urmă a spus s‑asculţi de mine în seara asta. Nu‑i aşa c‑a spus s‑asculţi de mine în seara asta.“

„Eu nu ascult de tine“, a spus Jason. „Frony şi T. P. nu trebuie nici ei s‑asculte de tine.“

„Împinge‑mă în sus, Versh“, a spus Caddy.

„N‑ai decât“, a spus Versh. „Tu ai să mănânci bătaie, nu eu.“ S‑a dus şi a împins‑o pe Caddy în sus în pom până la prima creangă. I‑am văzut fundul pantalonaşilor murdari de noroi. Pe urmă n‑am mai văzut‑o. Am auzit pomul trosnind.

„Domnu’ Jason a spus că dacă rupi pomu’ ăsta te bate“, a spus Versh.

„Şi eu am s‑o spun“, a spus Jason.

Pomul n‑a mai trosnit. Ne‑am uitat în sus la crengile care stăteau nemişcate.

„Ce vezi“, a şoptit Frony.

I‑am văzut. Pe urmă am văzut‑o pe Caddy cu flori în păr şi cu un voal lung ca un vânt strălucitor. Caddy. Caddy.

„Şşşş“, a spus T. P. „Or să te audă. Dă‑te jos repede.“ Trăgea de mine. Caddy. M‑am agăţat cu mâinile de zid. Caddy. T. P. a tras de mine.

„Şşşş“, a spus el. „Şşşş. Dă‑te jos repede.“ A tras de mine. Caddy. „Taci, Benjy. Vrei să te audă. Vino‑ncoace, hai să mai bem nişte rachiu, pe urmă putem să venim iar dacă taci din gură. Să mai scoatem o sticlă, altminteri ne‑apucăm amândoi să urlăm. O să spunem c‑a băut‑o Dan. Domnu’ Quentin spune mereu că e un câine aşa de deştept, putem să spunem şi noi c‑a băut rachiu.“

Lumina de lună venea în jos pe scările pivniţei. Am mai băut rachiu.

„Ştii ce‑aş vrea eu“, a spus T. P. „Aş vrea să vină acuma un urs aici în pivniţă, pe uşa aia de‑acolo. Ştii ce‑aş face. M‑aş duce drept la el să‑l scuip în ochi. Dă‑mi sticla asta să‑mi astup gura până nu‑ncep să urlu.“

T. P. a căzut. A început să râdă şi uşa pivniţei şi lumina de lună au plecat dintr‑o dată şi m‑a izbit ceva.

„Taci“, a spus T. P. şi se căznea să nu râdă. „Doamne, au să ne‑audă toţi. Scoală în picioare“, a spus T. P. „Scoală repede, Benjy.“ Se rostogolea pe jos şi râdea şi încercam să mă ridic. Treptele din pivniţă urcau în sus pe deal în lumina de lună şi T. P. se rostogolea în sus pe deal în lumina de lună şi eu alergam de‑a lungul gardului şi T. P. alerga după mine şi spunea: „Taci taci.“ Pe urmă el a căzut printre flori şi eu m‑am împiedicat de ladă. Dar când am încercat să mă sui pe ladă, a sărit de sub mine şi m‑a lovit în spatele capului şi gâtul meu a făcut un sunet. A făcut iar sunetul şi m‑am oprit şi am vrut să mă ridic şi a făcut iar sunetul şi am început să plâng. Dar gâtul meu făcea mereu sunetul şi în vremea asta T. P. trăgea de mine. Îl făcea mereu şi nu mai ştiam dacă plângeam sau nu şi T. P. a căzut peste mine şi râdea şi făcea mereu sunetul şi Quentin l‑a lovit cu piciorul pe T. P. şi Caddy m‑a strâns în braţe şi voalul ei care strălucea şi nu mai puteam să mai simt mirosul ca de pomi şi am început să plâng.

 

**

„Ia te uită, Quentin! Quentin Compson!“ Pe urmă i‑am văzut pe Gerald şi pe Spoade pe bancheta din spate, cu ceafa sprijinită de spătar. Şi pe Shreve. Pe cele două fete nu le cunoşteam.

„Quentin Compson!“ a spus doamna Bland.

„Bună seara“, am spus scoţându‑mi pălăria. „Mă aflu în stare de arest. Îmi pare rău că n‑am apucat să citesc biletul dumneavoastră. V‑a spus Shreve?“

„În stare de arest?“ a spus Shreve. „Iertaţi‑mă“, a spus. S‑a ridicat de la locul lui, a trecut peste picioarele lor şi a ieşit din maşină. Era îmbrăcat în nişte pantaloni de caşa de‑ai mei, îi veneau ca turnaţi. Nici nu‑mi dădusem seama că‑i uitasem. Nu‑mi dădusem seama nici de câte bărbii avea doamna Bland. Fata cea mai drăguţă era, bineînţeles, în faţă, alături de Gerald. Mă priveau amândouă prin voalete cu un fel de oroare delicată. „Cine‑i arestat?“ a spus Shreve. „Ce înseamnă asta, domnule?“

„Gerald“, a spus doamna Bland. „Spune‑le ăstora să plece de‑aici. Tu urcă‑te în maşină, Quentin.“

Gerald a coborât. Spoade nu se mişcase de la locul lui.

„Ce s‑a întâmplat, domnule căpitan?“ a spus el. „A furat ceva din vreun coteţ?“

„Vă atrag atenţia“, a spus Anse. „Îl cunoaşteţi pe arestat?“

„Dacă‑l cunosc“, a spus Shreve. „Ascultă aici…“

„Atunci veniţi şi dumneavoastră până la judecător. Vă opuneţi bunului mers al justiţiei. Haide cu mine.“ M‑a luat de braţ.

„Ei, bună seara“, am spus. „Îmi pare bine că ne‑am întâlnit. Regret că nu pot să mai stau cu dumneavoastră.“

„Gerald“, a spus doamna Bland.

„Un moment, domnule sergent“, a spus Gerald.

„Vă atrag atenţia că‑l împiedicaţi pe un om al legii să‑şi facă datoria“, a spus Anse. „Dacă aveţi ceva de spus, puteţi veni la judecător şi acolo o să luaţi cunoştinţă de crima arestatului.“ Am mers mai departe. O adevărată procesiune acuma, Anse şi cu mine în frunte. Îl auzeam povestindu‑le despre ce era vorba, şi pe Spoade punând întrebări, şi apoi pe Julio care spunea ceva violent pe italieneşte şi m‑am uitat peste umăr şi am văzut‑o pe fetiţă stând pe marginea trotuarului şi uitându‑se după mine cu privirea ei prietenoasă, de nepătruns.

„Tu du‑te acasă“, a strigat Julio la ea. „Te bat de te omor.“

Am mers în jos pe stradă şi apoi am ajuns pe o mică peluză unde, mai retrasă din stradă, se afla o clădire de cărămidă cu un singur etaj vopsită în alb. Ne‑am dus pe alee până la uşă, şi acolo Anse i‑a oprit pe toţi în afară de noi şi le‑a spus că trebuie să aştepte afară. Am intrat într‑o cameră goală, care mirosea a tutun stătut. În mijlocul unei îngrădituri de lemn umplute cu nisip era o sobă de tablă, şi pe perete o hartă ştearsă de vreme şi planul unui oraş. În spatele unei mese cu lemnul zgâriat şi încărcată de hârtii, un bărbat cu o creastă de păr înfoiată cenuşie ca oţelul ne privea pe deasupra unor ochelari cu rama de oţel.

„L‑aţi prins, da, Anse?“ a spus.

„L‑am prins, domnule judecător.“

A deschis un registru uriaş, l‑a tras înspre el şi a muiat un toc murdar într‑o călimară plină cu ceva care semăna a praf de cărbune.

 

***

Dac‑ai apucat să te porţi ca o putoare, putoare rămâi, asta‑i părerea mea. Vreau să spun că se cheamă că ai noroc dacă n‑ai altceva să‑ţi faci griji decât că chiuleşte de la şcoală. Vreau să spun că acuma ar trebui să fie aici în bucătărie, în loc să stea în camera ei să‑şi dea cu sulimanuri pe faţă şi să aştepte să‑i dea de‑a gata micul dejun şase negri care nu sunt în stare să se ridice de pe scaun dacă nu‑i momeşti ca pe catâri cu o tigaie cu pâine şi carne. Şi mama care zice:

„Când te gândeşti că ăia de la şcoală cred că n‑am nici o autoritate asupra ei, că nu sunt în stare…“

„Păi“, zic, „nici nu eşti în stare, sau da? Nici n‑ai încercat vreodată să scoţi ceva din ea“, zic. „Ce să te mai aştepţi acuma, când a împlinit şaptesprezece ani?“

Asta a cam pus‑o pe gânduri.

„Da, dar ei cred că… Nici nu ştiam că are carnet de note. Astă‑toamnă mi‑a spus că anul ăsta nu se mai cer. Şi acuma profesorul Junkin să‑mi dea telefon şi să‑mi spună că dacă mai lipseşte o singură dată n‑o mai primeşte la şcoală. Cum de face asta? Pe unde umblă? Tu eşti în oraş toată ziua, ar trebui s‑o vezi dac‑ar umbla pe stradă.“

„Mda“, zic, „dac‑ar umbla pe stradă. Nu‑mi închipui că chiuleşte de la şcoală doar ca să facă ceva ce s‑ar putea face în public“, zic.

„Ce vrei să spui?“ zice.

„Nu vreau să spun nimic“, zic. „M‑ai întrebat, ţi‑am răspuns.“ Atunci a început iar să plângă, şi‑i da zor cu carnea din carnea ei care se ridica împotriva ei s‑o blesteme.

„Dumneata m‑ai întrebat“, zic.

„Nu spun de tine“, zice. „Tu eşti singurul din ei care nu‑i un reproş viu pentru mine.“

„Cred şi eu“, zic. „N‑am avut timp s‑ajung aşa ceva. N‑am avut timp nici să merg la Harvard ca Quentin, sau să mă bag în mormânt cu băutura ca tata. Eu a trebuit să muncesc. Dar bineînţeles, dacă vrei să mă ţin de ea să văd ce‑nvârteşte, pot să las baltă prăvălia şi să‑mi caut o slujbă de noapte. Atunci o să pot s‑o pândesc ziua şi poţi să ţi‑l ţii pe Ben pentru tura de noapte.“

„Ştiu că nu sunt decât o povară şi o grijă în plus pentru tine“, zice plângând în pernă.

Ar trebui să ştiu şi eu“, zic. „Mi‑o tot spui de treizeci de ani. Chiar şi Ben ar fi trebuit să‑nveţe asta până acuma. Atunci vrei să stau eu de vorbă cu ea?“

„Crezi c‑ajută?“ zice.

„Nu, dacă vii să te‑amesteci exact când încep“, zic. „Dacă‑mi ceri s‑o strunesc eu, atunci spune aşa şi nu te mai băga. De fiecare dată când încerc să fac ceva, dai buzna, şi pe urmă ea râde în pumni de noi amândoi.“

„Adu‑ţi aminte că e carne şi sânge de‑al tău“, zice.

„Sigur“, zic, „chiar la asta mă şi gândesc – carne. Şi chiar şi niţel sânge, dac‑ar fi după mine. Când unii se poartă ca nişte negri, singurul lucru care‑ţi rămâne de făcut, oricine ar fi ei, e să te porţi şi tu cu ei ca cu nişte negri.“

„Tare mi‑e teamă c‑ai să‑ţi ieşi din sărite“, zice.

„Uite ce“, zic, „dumneata n‑ai prea avut cine ştie ce succes cu sistemul dumitale. Vrei să fac eu ceva în chestia asta, sau nu vrei? Decide‑te; eu trebuie să mă mai duc şi la lucru.“

 

****

La vremea asta Earl începuse să zbiere la Job, aşa că le‑am pus deoparte şi m‑am dus şi eu să‑ncerc să‑i mai dau ghes. Ţara asta, dacă are nevoie de ceva, are nevoie de mână de lucru albă. Ia să‑i lăsăm pe negrii ăştia buni de nimic să moară de foame vreo doi ani, şi‑atunci au să vadă ce trai uşor aveau.

Pe la vreo zece m‑am dus în faţă. Era acolo un voiajor comercial. Mai erau câteva minute până la zece, aşa că l‑am invitat să meargă până la colţ să bem o coca‑cola. Din vorbă‑n vorbă am ajuns la recolte.

„Nu‑i nimic adevărat“, zic. „Bumbacu‑i o cultură de speculă. Îi bagă tot felul de gărgăuni în cap fermierului şi‑l fac să scoată o recoltă cât mai mare ca ei s‑o poată specula pe piaţă şi să aibă cu ce să‑i momească pe fraieri. Ce‑ţi închipui, că fermierul scoate ceva de‑aici decât că‑l bate soarele până‑i înroşeşte ceafa şi‑şi mai cocoşează şi spinarea? Poate crezi că omul care‑l pune în pământ cu sudoarea frunţii scoate din asta vreun păcătos de cent mai mult de cât îi ajunge să‑şi ţină zilele?“ zic. „Ia numai să scoată o recoltă ca lumea, şi nu‑i mai rentează nici s‑o culeagă; şi dacă scoate o recoltă de sărăcie, nu mai are nici ce să egreneze. Şi pentru ce, mă rog? Pentru un pumn de ovrei blestemaţi din Est. Nu vorbesc de tipii de religie iudaică“, zic, „am cunoscut evrei care au fost cetăţeni onorabili. Ai putea să fii şi dumneata unul din ăştia“, zic.

„Nu“, zice, „eu sunt american.“

„Fără supărare“, zic. „Eu îi recunosc oricui ce i se cuvine, indiferent de religie sau de orice. N‑am nimic cu ovreii ca indivizi“, zic. „E vorba de rasă. Recunoşti că nu produc nimic. Vin şi ei după pionieri într‑o ţară nouă şi le vând haine.“

„Îi confunzi cu armenii“, zice, „nu? Un pionier nici n‑ar avea ce să facă cu haine noi.“

„Fără supărare“, zic. „N‑am să‑i scot niciodată cuiva pe nas religia de care ţine.“

„Sigur“, zice. „Eu sunt american. Strămoşii mei au avut sânge franţuzesc, din cauza asta am nasul aşa. Eu sunt american pursânge.“

„Şi eu tot aşa“, zic. „N‑am mai rămas prea mulţi. Vorbesc despre tipii ăia care stau acolo la New York şi‑i duc de nas pe fraierii care se gândesc să speculeze.“

„Asta aşa e“, zice. „Pentru un om sărac specula la bursă e nenorocire. Ar trebui să se interzică prin lege.“

„Nu‑i aşa că am dreptate?“ zic.

„Da“, zice. „Cred şi eu că ai. Toate astea‑s pe spinarea fermierului.“

„Ştiu şi eu c‑am dreptate“, zic. „Specula la bursă e prăjeală, afară de cazul c‑ai pe cineva care să te informeze pe sub mână. Se‑ntâmplă că eu am relaţii cu nişte tipi care sunt acolo la faţa locului. Consilierul lor e unul din marii mahări din New York. Ştii cum fac eu“, zic, „nu risc niciodată prea mult deodată. Pe tipii care‑şi închipuie că sunt deştepţi şi care vor să facă avere din trei dolari, pe ăia îi pândesc ei. Pe socoteala ăstora fac ei afacerile.“

 

*****

Ben şedea lângă sobă. Şedea prăbuşit în scaun, complet nemişcat, în afară de cap, care i se clătina într‑o moţăială continuă pe când o urmărea pe Dilsey cu privirea lui vagă, blândă cum se mişca prin cameră. Luster se întoarse.

„S‑a sculat“, spuse. „Domnişoara Cahline zice că să pui masa.“ Merse până la sobă şi‑şi întinse mâinile cu palmele în jos deasupra grătarului. „S‑a sculat şi‑ncă cum“, spuse. „Cu dosu‑n sus.“

„Ce mai ai acuma?“ spuse Dilsey. „Dă‑te la o parte de‑aici. Cum pot să mai văd de masă dacă‑mi stai aici, în faţa focului?“

„Mi‑e frig“, spuse Luster.

„Ar fi trebuit să te gândeşti la asta adineauri când tot dădeai fuga jos în pivniţă“, spuse Dilsey. „Ce‑are Jason?“

„Zice că eu şi cu Benjy i‑am spart geamu‑n camera lui.“

„Da’ ce, i s‑a spart vreun geam?“ spuse Dilsey.

„Aşa zice“, spuse Luster. „Zice că i l‑am spart eu.“

„Cum puteai să i‑l spargi când îşi ţine uşa încuiată la cameră şi ziua şi noaptea?“

„Zice că i l‑am spart c‑am dat cu pietre“, spuse Luster.

„Şi‑ai dat?“

„Da’ deloc“, spuse Luster.

„Pe mine să nu mă minţi, mă băiete“, spuse Dilsey.

„Da’ nu l‑am spart eu“, spuse Luster. „Întreabă‑l pe Benjy. Eu nici nu mă uit la fereastra lui.“

„Atunci cine i l‑o fi spart?“ spuse Dilsey. „Face şi el scandal s‑o scoale pe Quentin“, spuse, scoţând tava din cuptor.

„Aşa zic şi eu“, spuse Luster. „Ăştia‑s oamenii dracului. Îmi pare bine că nu‑s şi eu din familia lor.“

„Că nu eşti din familia cui?“ spuse Dilsey. „Să‑ţi spun eu, negrule, tu ai tot atâta blestemăţie de Compson în tine cât oricare din ei. Spui drept‑drept că n‑ai spart tu geamu’ ăla?“

„Ce treabă aveam eu să i‑l sparg?“

„Ce treabă ai tu să faci toate drăciile pe care le faci?“ spuse Dilsey. „Vezi de el acuma să nu se mai ardă iar la mână până mă duc eu să pun masa.“

Se duse în sufragerie şi o auziră umblând pe‑acolo, apoi se întoarse, puse un platou pe masa de bucătărie şi aşeză mâncarea pe ea. Ben o urmărea cu ochii, cu balele prelingându‑i‑se pe bărbie, scoţând un sunet mic, pofticios.

„Acuma, dragule“, spuse ea. „Uite mâncarea ta. Adu‑i scaunu’, Luster.“ Luster trase scaunul lângă masă şi Ben se aşeză gemând şi cu balele prelingându‑i‑se. Dilsey îi legă un şervet la gât şi‑i şterse gura cu un colţ. „Şi ai grijă şi tu o dată să nu‑i mai curgă pe haine“, spuse ea întinzându‑i lui Luster o lingură.

Ben nu mai scâncea. Privea cum i se ridică lingura spre gură. Ca şi cum şi pofta i‑ar fi fost paralizată, şi chiar foamea nearticulată, fără să‑şi dea seama că‑i e foame. Luster îl hrănea cu îndemânare şi absent. Din când în când îi revenea atenţia destul de mult timp ca să‑l facă să tragă lingura într‑o parte aşa ca Ben să‑şi clămpăne gura în gol, dar era evident că lui Luster îi umbla gândul în altă parte. Cealaltă mână îi rămăsese pe spătarul scaunului şi pe suprafaţa moartă a lemnului se mişca delicat, parcă pipăind, ca şi cum ar fi vrut să scoată o melodie inaudibilă din golul fără viaţă, şi o dată chiar şi uită să‑l mai necăjească pe Ben cu lingura în vreme ce degetele îi mângâiau lemnul lustruit într‑un arpegiu complicat şi tăcut până când Ben îl aduse la realitate începând iarăşi să geamă.

În sufragerie Dilsey se mişca încoace şi încolo. Curând sună dintr‑un clopoţel limpede, apoi din bucătărie Luster îi auzi coborând pe doamna Compson şi pe Jason, pe urmă vocea lui Jason, şi ochii i se rostogoliră albi în orbite, ascultând cu atenţie.

„Sigur, ştiu că nu l‑au spart ei“, spuse Jason. „Sigur, ştiu. Poate că s‑a spart când s‑a schimbat vremea.“

„Nu‑nţeleg cum de s‑a spart“, spuse doamna Compson. „Camera ta e toată vremea încuiată, aşa cum o laşi tu când pleci în oraş. Nu intră acolo nimeni dintre noi decât duminica, când se face curăţenie. N‑aş vrea să crezi că umblu unde nu‑i treaba mea, sau că i‑aş permite cuiva s‑o facă.“

„N‑am spus că l‑ai spart dumneata, nu?“ spuse Jason.

„Nici nu vreau să intru în camera ta“, spuse doamna Compson. „Eu respect viaţa personală a oricui. N‑aş trece pragul camerei tale nici dac‑aş avea cheie.“

„Da“, spuse Jason. „Ştiu că cheile dumitale nu se potrivesc. De asta am şi schimbat broasca. Ce vreau eu să ştiu e cum de s‑a spart geamul ăla.“

„Luster zice că nu l‑a spart el“, spuse Dilsey.

„Ştiu asta şi fără să‑l întreb“, spuse Jason. „Quentin unde e?“ spuse.

„E‑acolo unde e în fiecare duminică dimineaţa“, spuse Dilsey. „Da’ ce‑i cu tine de câteva zile‑ncoace?“

„Aha, ei, o să schimbăm noi chestiile astea“, spuse Jason. „Du‑te sus şi spune‑i că‑i gata micul dejun.“

„Las‑o în pace acuma, Jason“, spuse Dilsey. „Se scoală pentru micul dejun toată săptămâna, şi duminica domnişoara Cahline o lasă să mai stea în pat. Parcă tu nu ştii.“

„Nu pot să‑mi permit să hrănesc o bucătărie plină de negri numai ca s‑o servească pe ea când are ea chef, oricât de mult aş vrea“, spuse Jason. „Du‑te şi spune‑i să coboare pentru micul dejun.“

„N‑are nevoie s‑o servească nimeni“, spuse Dilsey. „Îi ţin mâncarea la cald şi ea…“

„M‑ai auzit ce ţi‑am spus?“ spuse Jason.

„Te‑am auzit“, spuse Dilsey. „E tot ce‑aud când eşti tu acasă. Când nu‑i Quentin sau maică‑ta, e Luster sau Ben. De ce‑l laşi să se poarte aşa, domnişoară Cahline?“

„Fă cum spune el“, spuse doamna Compson. „El e capul familiei acum. E dreptul lui să ne ceară să‑i respectăm dorinţele. Eu încerc să fac asta, şi dacă pot eu, poţi foarte bine şi tu.“

---

Zgomotul și furia de William Faulkner

Traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu

Serie de autor William Faulkner

Editura ART, 2021