„«Tabăra» este o structură deschisă, formată din oameni care cooperează.” AVANPREMIERĂ „Tribul”, de Sebastian Junger

În această perioadă, mai mult decât oricând în trecutul apropiat, avem nevoie de solidaritate. Iar jurnalistul de război american Sebastian Junger, autorul volumului de nonficţiune Tribul, spune că fix asta a pierdut societatea modernă în cursa ei nebună către civilizare şi prosperitate.

Într-un demers istoric, antropologic şi psihologic, Junger arată că solidaritatea şi cooperarea sunt adânc imprimate, din punct de vedere evoluţionar, în ADN-ul uman. Fără ele nu ar fi existat omul de azi. Societăţile tribale au reuşit să le conserve – în structuri egalitare unde împărțirea echitabilă a resurselor e literă de lege, iar abaterea de la ea aspru sancționată – și să ne dea lecții de loialitate și apartenență. Orânduirea modernă a plasat însă acumularea de bogăţie şi statut deasupra lor, alienând individul de comunitate și făcându-l susceptibil la depresie și suicid. Tocmai de asta occidentalii au fost vrăjiți mereu de viața tribalilor, ceea ce n-a fost valabil și din sens opus. 

În structurile moderne, legăturile sociale par să se consolideze doar în timpul dezastrelor, fie ele naturale sau produse de om. Veteranii de război o știu poate cel mai bine. Junger susține, prin toată incursiunea lui, că cei americani suferă de stres post-traumatic nu atât din cauza traumelor de pe front, cât a alienării pe care o resimt când se întorc într-o societate incapabilă să-i reintegreze, unde le lipsesc intimitatea şi camaraderia trăite alături de colegii de pluton. Tribul explică de ce suntem mai puternici când suntem împreună și cum putem obține asta chiar și în lumea super divizată de azi.

Cartea va fi disponibilă în curând în colecţia Sapiens cu 25% reducere. Până atunci, vă lăsăm un fragment:

***

În ce-i privește pe occidentali, întrebarea nu este de ce viața tribală li se pare atât de atrăgătoare – acest lucru este clar –, ci, mai degrabă, de ce societatea lor este atât de neatrăgătoare. Din punct de vedere material, este limpede că cea din urmă oferă mai mult confort și protecție în fața vitregiilor naturii. Totuși, pe masură ce societățile devin din ce în ce mai îmbelșugate, acestea cer mai degrabă tot mai mult timp și dăruire din partea indivizilor. Poate că unii simt că a obține belșug și siguranță în schimbul libertății pur și simplu nu constituie un schimb bun. Un studiu din anii ’60 arăta că membrii populației !kung din deșertul Kalahari trebuiau să muncească nu mai mult de douăsprezece ore pe săptămână pentru a-și asigura mijloacele de supraviețuire – aproximativ un sfert din timpul mediu de lucru al unui director.

„«Tabăra» este o structură deschisă, formată din oameni care cooperează, iar dimensiunile și componența ei se schimbă zilnic“, consemna încântat antropologul Richard Lee în 1968. „Membrii pleacă în fiecare zi pentru a vâna și a culege roade și se întorc seara pentru a pune laolaltă mâncarea adunată în așa fel încât toți cei de față să primească o parte echitabilă […]. Datorită importanței acordate actului de a împărți totul cu ceilalți și a frecvenței cu care ei se mută, numărul posesiunilor […] ramâne scăzut.”

Kalahari reprezintă unul dintre cele mai vitrege medii naturale din lume, dar populația !kung a continuat să viețuiască aici cu mijloacele Epocii de Piatră până în anii ’70 tocmai pentru că nimeni altcineva nu dorea să trăiască în acest loc. Membrii acestei populații erau atât de bine adaptați mediului lor, încât, de-a lungul perioadelor de secetă, fermierii și păstorii din zonă își abandonau căile obișnuite de câștigare a existenței ca să li se alăture în savana semiaridă, de vreme ce căutarea hranei și vânătoarea ofereau resurse mai bune. Climatul de pace al comunităților !kung – chiar și în perioadele grele – contrazicea concepția potrivit căreia societatea modernă asigură mai mult timp liber și relaxare. Ea a reușit să aducă contrariul acestui lucru: un ciclu nebunesc de muncă, obligații de ordin financiar și iarăși muncă. Cei din societatea !kung dispuneau de mult mai puține bunuri decât occidentalii, dar aveau un control mult mai mare asupra propriilor vieți.

Printre antropologi, modelul !kung este considerat o reprezentare destul de apropiată a felului în care au trăit hominizii de-a lungul a mai bine de un milion de ani, înainte de începuturile agriculturii. Oamenii au nevoie de aproximativ 25.000 de ani pentru dezvoltarea unor adaptări genetice, așa încât enorma schimbare adusă de agricultură în ultimii 10.000 de ani de-abia începe să-și facă simțit efectul asupra inventarului nostru genetic. La început, oamenii trebuie să fi trăit în grupuri nomade formate din aproximativ 50 de indivizi, cum se întâmpla în cazul popula.iei !kung. Cu siguranță că se confruntau cu un nivel foarte ridicat al rănirilor accidentale și al mortalității. Comportamentul dominator al bărbaților mai puternici era contracarat de alianțele formate în cadrul grupului. Acumularea de bunuri și egoismul erau combătute dur. Oamenii traversau din când în când perioade de foamete, de violență și în care se confruntau cu tot soiul de vicisitudini. Trebuie că își îngrijeau copiii cu foarte multă atenție și dedicare. Făceau cam totul în comun. Aproape că niciodată nu erau singuri.

Mai întâi agricultura și apoi industria au schimbat două lucruri fundamentale din experiența umană. Acumularea de proprietăți personale le-a permis oamenilor să facă alegeri din ce în ce mai egoiste, iar acestea au diminuat efortul colectiv depus în beneficiul tuturor. Odată cu modernizarea societăți, indivizii au descoperit că pot duce vieți independente în raport cu comunitatea. Locuitorii orașelor de azi sau ai suburbiilor își pot petrece o zi întreagă – ba chiar o viață – aproape numai printre străini, iar acest lucru constituie o premieră istorică. Da, poate că sunt înconjurați de alți oameni, însă ei se simt profund, periculos de singuri.

Dovezile că asta ne afectează sunt copleșitoare. Știm cu toții că fericirea este subiectivă și dificil de cuantificat, însă nu și sănătatea mintală. Numeroase studii interculturale au demonstrat că societatea modernă – în ciuda progreselor realmente miraculoase din domeniul medicinei, științei și tehnologiei – suferă de pe urma unora dintre cele mai mari rate ale depresiei, schizofreniei, anxietății și singurătății cronice din întreaga istorie a omenirii. Odată cu sporirea belșugului și a gradului de urbanizare a societății, rata depresiei și a suicidului tinde să crească, nu să scadă. Sporul de bogăție pare mai degrabă să favorizeze depresia clinică decât să-i protejeze pe oameni de ea.

Un text de Dacian Negrea