Recviem pentru jazz și libertate – „Berlin. Cartea a doua: Oraș de fum” de Jason Lutes

Încheiam textul meu despre primul volum al trilogiei Berlin a lui Jason Lutes, Oraș de piatră, cu un îndemn: identificarea svasticilor care apar în carte. Dacă cititorii curioși au intrat în joc, au fost probabil surprinși să constate că nu e de găsit nici măcar una. Deși volumul se desfășoară în 1928-1929, când mișcarea național-socialistă a lui Adolf Hitler începea să ia amploare. Deși prezintă din plin confruntările grupurilor naționaliste cu partizanii comuniști. Motivul ține de o alegere programatică, cât se poate de voluntară a autorului, pe care o mărturisește într-un interviu din 2018:

„Am evitat să folosesc o svastică pentru că simbolul are această încărcătură puternică astăzi. Și atunci avea însemnătate și forță pentru că era simbolul Partidului Național-Socialist și oamenii reacționau puternic la el într-un fel sau altul. Deci încă de pe atunci era un simbol puternic, dar nu avea nici pe departe puterea globală pe care o are astăzi, după Holocaust și Al Doilea Război Mondial și tot ce a fost. […] Dar tot sunt în carte oameni îmbrăcați în uniformă nazistă, care poartă steaguri cu un cerc alb gol pe ele. Și am fost curios să văd ce se întâmplă când îndepărtezi simbolul ăsta și poți să te uiți la oamenii ăia în uniformă și la faptele lor, în loc să faci presupuneri pe baza steagului pe care-l flutură. Și ce este interesant este că oamenii au citit cartea și apoi au descoperit sau au auzit că nu apare nicio svastică și se jurau că sunt, așa că se întorceau să le găsească.”

Cum nu se poate mai de acord. Și eu am fost unul dintre cititorii care au aflat despre excluderea simbolului abia după ce am citit primul volum. Dar nu mi-am dat seama că lipsește. Toate celelalte detalii erau la locul lor, așa că subconștientul meu l-a presupus acolo.
 

Metoda se repetă și în cea de-a doua carte a seriei, Oraș de fum, tradusă tot de Alex Moldovan și Mariana Buruiană. Susținătorii Partidului Național-Socialist sunt tot mai mulți, propaganda tot mai intensă, violențele tot mai dese. Svastica lipsește grafic, dar nu ai cum să nu-i simți prezența simbolică în cercurile albe de pe steaguri și banderole.

De altfel, fumul din titlul volumului este chiar semnul propagandei naziste, așa cum îl vede ziaristul Kurt Severing, cuprins de o disperare fără ieșire:

„Pe-afară circulă tot felul de vorbe. Din cauza alegerilor anticipate, retorica ne-a învăluit ca fumul ce iese dintr-o clădire în flăcări. Aerul e plin de sloganuri scandate și cântece pentru copii, cerul se sprijină pe ziduri din vorbe.”

Fum care, în septembrie 1930, când se încheie cartea, capătă consistență vizibilă: partidul național-socialist câștigă nouăzeci și cinci de locuri în Parlament. Începutul sfârșitului democrației. Și al Berlinului așa cum a evoluat el în deceniul al treilea. În Anii de Aur, cum a fost numită perioada de redresare socială și financiară și de exuberanță culturală care a precedat Marea Criză și ascensiunea nazismului.

Dacă primul volum al trilogiei schițează câte puțin din aceste schimbări importante cu care se confruntă orașul și societatea începând cu 1924, concentrându-se mai ales pe conflictul dintre grupurile partizanilor comuniști și cel al național-socialiștilor și Poliție, a doua carte intră mai profund în contrastele care defineau capitala Germaniei și anticipează modificările de percepție și atitudine publică și privată pe care ascensiunea nazismului le va aduce. 

Și acest al doilea volum începe cu o descindere în oraș. De data aceasta a unei formații de jazz formate din cinci muzicieni afroamericani. De fapt, cartea se deschide cu un vis. Un vis cu un șarpe și un diamant. Dar el va fi descifrat abia mult mai încolo. Dați jos din microbuzul din care nu lipsesc privirile chiorâșe, cei cinci se îndreaptă spre hotel. În buna tradiție cu care Lutes ne-a obișnuit deja, invitația la petrecere este contrastată cu intrarea în scenă a Silviei, fiica cea mare a lui Gudrun Braun. Singură pe străzile Berlinului, trebuie să supraviețuiască. Trebuie să se răzbune.
 

Jazzul american evidențiază la rândul lui contrastele existente între personaje. Deși formează un cuplu de luni bune, Marthe Müller și Kurt Severing îl percep în moduri atât de diferite. Dacă femeia trăiește la maximum fiecare inflexiune a instrumentelor muzicale, bărbatul nu-l consideră decât „zgomot”. Ceea ce-l apropie de fosta lui iubită, Margarethe, cu care Marthe încearcă, de altfel, să se împrietenească. Jazzul deschide ușa spre petrecerile nocturne ale elitei berlineze. Și o face grafic prin două pagini pline de gros-planuri ale clarinetistului în acțiune. Două pagini cât un întreg concert, căci nu ai cum să nu simți vibrația hârtiei la fiecare suflu, la fiecare apăsare de clapă. 

Dacă străzile Berlinului sunt scena confruntărilor dintre grupurile cu ideologii diferite și casa celor fără de casă, cum sunt Silvia și Pavel, evreul care-și câștigă pâinea (rară, deseori întărită) căutând obiecte vechi și vânzându-le, localurile selecte sunt spații ale muzicii, ale șampaniei și ale plăcerilor. Dar adevăratele sanctuare ale plăcerii de dragul plăcerii sunt petrecerile private, cu circuit închis, în care alcoolul, drogurile și promiscuitatea sunt atât mijloace, cât și obiective, cărora Jason Lutes le oferă chenare bogate; dacă ați văzut serialul nemțesc Babylon Berlin, bazat pe romanele lui Volker Kutscher, vă vor aduce în minte scene întregi din dedesubturile cabaretului de acolo. Locuri pe care Marthe le experimentează alături de Margarethe și de prietena ei Anna, care-i devine mai mult decât prietenă.

Jazzul este și muzica căreia conservatorii și național-socialiștii îi opun clasicii compozitori germani. La moartea Ministrului de Externe Gustav Stresemann, radioul difuzează Recviem german al lui Johannes Brahms. Ordinea muzicii clasice trebuie să străbată întreaga societate; dar Berlinul încă trăiește apogeul exuberanței sale: homoerotism, relații între oameni de rase diferite – tot ceea ce va fi trecut la index nu peste mult timp. Chiar și rugăciunile evreiești rostite în gând de unele personaje.

La fel ca în primul volum, Berlinul apare amplu ilustrat prin planuri generale, prin focalizări, prin clădiri și străzi. Dar este caracterizat și prin prisma oamenilor care interacționează cu el. Cea mai relevantă imagine este tot un contrast între Marthe și mama sa. Dacă pentru tânăra cu aspirații artistice Berlinul devine adevărata casă și refuză să-l părăsească chiar și pentru o scurtă vizită la tatăl său, pentru mama ei, o femeie adânc înrădăcinată în burghezia din Köln, este un „oraș împuțit”, de nesuportat din cauza „agitației” și a „străinilor”. Treptat însă, cu cât alegerile parlamentare se apropie și victoria naționaliștilor e tot mai sigură, Berlinul se va „curăța” de aceștia din urmă. Cei care rămân sunt îndemnați să devină „invizibili pentru toată lumea, cu excepția lui Dumnezeu”.
 

Ilustrațiile cu un puternic impact emoțional sunt secundate deseori de replici ca cele de mai sus, reduse la esență. De unde și-a luat Lutes inspirația? În același interviu citat mai sus, explică:

„Ca să fiu sincer, dintr-o perspectivă mecanică, a procesului narativ, [am fost influențat de] benzile desenate ale lui Hergé. Tot ce-am acumulat pe cont propriu i s-a datorat lui Tintin, pe care l-am studiat și cât am fost copil, și ca adult. […] În ceea ce privește tonul, pentru Berlin în special tonul și tehnica, cred că am fost influențat de Cerul deasupra Berlinului [Wings of Desire] al lui Wim Wenders, pe care l-am văzut pe la vreo douăzeci de ani și care m-a tulburat. Și de romanul Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin, care surprinde orașul într-o manieră foarte impresionistă. […] Iar peste astea se așază probabil numărul imens de filme indie pe care le-am absorbit cât am fost la școala de arte și după aceea. Îmi aduc aminte că m-am uitat la o grămadă de Jim Jarmusch.”

Cât din fiecare dintre aceste influențe se regăsește în trilogie? Vă invit să descoperiți.