De la Anii de Aur la Marea Criză – „Berlin. Cartea întâi: Oraș de piatră” de Jason Lutes

Manifestații de stradă, derapaje în ambele extreme ale scenei politice, instabilitate, amenințarea unor mari coliziuni. Vi se pare cunoscut? Nu e vorba de tectonica relațiilor internaționale de astăzi, ci de Germania interbelică. Mai precis de Berlinul din timpul Republicii de la Weimer, personajul eponim al trilogiei lui Jason Lutes: Berlin. Tradusă de Alex Moldovan și Mariana Buruiană, seria a fost publicată recent la Editura Grafic. 

Cartea întâi: Oraș de piatră se întinde în perioada septembrie 1928 – mai 1929 și urmărește în special poveștile a două femei și a lumilor în care intră, din care ies și pe care încearcă să le schimbe: Marthe Müller, o artistă de douăzeci și nouă de ani, venită din provincie la o școală de arte din Berlin, și Gudrun Braun, soție, mamă, țesătoare într-o fabrică și simpatizantă comunistă. Nu lipsesc bărbații, nu lipsește societatea berlineză și agitația ce-o cuprinsese spre finalul decadei a treia și nu lipsește, desigur, orașul: cu străzile, trenurile, podurile, blocurile, fabricile și mai marii lui. 
 

Republica de la Weimer este denumirea cea mai cunoscută a Germaniei reorganizate după Primul Război Mondial, după abdicarea Kaiserului Wilhelm al II-lea și proclamarea republicii constituționale la 9 noiembrie 1918 și până în 1933, când frâiele statului sunt preluate de Adolf Hitler. Dacă până prin 1924 s-au resimțit acut urmările războiului, ale sancțiunilor date de celelalte puteri europene și ale conflictelor interne, după aceea s-au instalat o stabilitate financiară, socială și politică și o înflorire culturală, Germania intrând în ceea ce este cunoscut drept „anii ’20 cei de aur”. Fericirea n-a durat mult, căci din 1929 s-au făcut deja simțite efectele Marii Crize.  

Jason Lutes se concentrează, așadar, pe amurgul epocii Weimer, când societatea intră din nou pe panta descendentă și când conflictele ideologice capătă amploare. Cele două grupuri reacționare principale sunt muncitorii și simpatizanții bolșevici, care susțin cauza Moscovei și militează pentru importul Revoluției Roșii, și național-socialiștii, cei convinși de discursul propagat de Hitler. Alături și printre ei sunt activi polițiștii, foștii militari, luptători în Primul Război Mondial, intelectualii indeciși, clasa de mijloc și grupurile etnice, evreii fiind cel mai bine reprezentați. 

Marthe se află la intersecția mai multor categorii: este fiica unui fost maior, vrea să studieze arta, dar nu rezonează cu teoriile predate, mizând pe instinctul său artistic, se îndrăgostește de un ziarist, Kurt Severing. Și Gudrun este prinsă în mai multe spectre: s-a săturat de viața mereu la limita supraviețuirii, vrea ceva mai bun; măcar pentru cei trei copii ai ei. Crezul bolșevic îi pare singura opțiune; susținerea Revoluției îi pare salvarea. Soțul ei însă este în celălalt capăt al axei ideologice: promisiunea Germaniei de odinioară, a Germaniei aparținând doar germanilor e tot ce vede. Așa că Gudrun decide să plece. Fiul nu o urmează. Doar cele două fete, Silvia și Elga.
 

Într-un interviu din 2018, anul publicării celui de-al treilea volum al seriei, Jason Lutes povestește cum i-a venit ideea acestui proiect:

„Într-o revistă am dat peste o reclamă la o carte de fotografii intitulată Berlinul lui Bertolt Brecht, care conținea și o scurtă prezentare a volumului. Era o descriere colorată și sugestivă a Berlinului anilor ’20. Am citit-o și imediat m-am gândit: «asta o să fac de-acum și o să aibă 600 de pagini». […] Decizia de a desena Berlin, de a face Berlin, a fost impulsivă. Nu m-am gândit prea mult la asta. Nu e ca și cum am stat să mă gândesc «oare cât timp o să-mi ia?» sau «ce presupune cu adevărat? Ce înseamnă pentru cariera mea?» Niciuna dintre întrebările astea conștiente n-au avut de-a face cu decizia mea. E ceva ce simt, ca un impuls neașteptat. Iau decizia pe loc și mă țin de ea. E ciudat, chiar e ciudat și lumea se uită chiorâș la mine când le spun asta. Dar ăsta e adevărul. Și asta fac în tot ce înseamnă viața mea creatoare: îmi urmez instinctul.” 

De la acel gând și până la finalizarea în volum a trilogiei au trecut douăzeci și doi de ani, materialul fiind serializat inițial în reviste. Pentru a studia Berlinul interbelic, Jason a avut nevoie de doi ani. Pentru că nu a fost vorba doar să afle care au fost evenimentele sociale și politice ale perioadei. A vrut să înțeleagă mentalitățile, aspirațiile, fricile oamenilor de atunci. Toate aceste detalii care construiesc, de fapt, o epocă. Și a dorit să cerceteze cum le poate transpune în material grafic. În același interviu spune:

„Și vreau să explorez cât de mult pot din spectrul experiențelor umane folosind acest mijloc [al benzilor desenate]. Unul dintre obiectivele mele a fost să văd ce pot să fac cu banda desenată. Cum poate exprima o emoție? Cum poți exprima ceva precum gustul sau mirosul. Cum abordezi simțurile? Fiecare metodă artistică are propriile provocări în sensul ăsta, și am fost foarte curios ce pot face prin comics.”

Nu doar că a reușit să încapsuleze senzații, emoții în tușe negre, dar a reușit și să le transmită dincolo de pagină. Fie că e vorba de întâlniri cordiale între colegi artiști, fie că e un cocktail ținut de Ministrul Apărării Otto Gessler sau de atacul violent asupra unui muncitor evreu, Lutes readuce la viață Berlinul anilor ’20. Deși întregește tabloul general al benzii desenate, fiecare chenar are o poveste proprie; cu cât privim mai atent detaliile, cu atât ajungem la profunzimi nebănuite. Focalizările, maniera în care taie secvențele, contrastele – toate adaugă tensiune și fac din trilogie un veritabil succes narativ. Pentru pasionații de istorie și istorie a secolului al XX-lea în benzi desenate, este un excelent preambul pentru deja clasicele Maus sau 1984.
 

Fără îndoială că cel mai intens capitol este ultimul, cel care surprinde marșul de 1 Mai al susținătorilor comuniștilor, secundat de cel al național-socialiștilor și urmărit îndeaproape de trupele de Poliție ale orașului. Segmentat în orele-cheie ale zilei, capitolul de deschide cu imaginea blocului locuit de partizanii comuniști, cel în care se mutase de curând și Gudrun. La ora 5, când un polițist vigilent patrula strada, femeia se trezește, își învelește cele două fete care încă dorm și merge la baia comună și apoi la bucătărie pentru a pregăti micul-dejun. Pereții scorojiți, dușumeaua cu denivelări și scularea bruscă a Silviei, fiica cea mare, prevestesc deznodământul. Dar, până atunci, Gudrun face focul în plita de gătit, face cafea (sau poate ceai?) și rade cartofii pentru clătitele care împrăștie miros de acasă dincolo de paginile cărții. După ce copiii se trezesc, mănâncă împreună la masa de la geam și-și zâmbesc. Nu bănuiesc nimic din ce se va întâmpla.

În același timp, comisarul adjunct de poliție Weiss dă instrucțiuni mulțimii de oameni ai ordinii adunați la sediu. 

„Întrucât ne așteptăm la grupuri numeroase, veți aplica protocoalele de răzmeriță doar la ordinul comandanților de grupă. Principala voastră sarcină e să rețineți agitatorii și să vă protejați colegii. Grație oamenilor infiltrați, știm punctele de întâlnire și traseul marșului.”

Cei mai mulți polițiști sunt trecuți prin Marele Război, așa că nu susțin optimismul comisarului:

„Să interzici adunarea unui grup așa numeros... majoritatea Roșiilor din Berlin... e ca și cum ai încerca să mesteci și să înghiți un cuib de viespi.”

Dar își țin gândurile astea doar pentru ei.

La ora 7, Gudrun își ia la revedere de la fetițe și se alătură grupului Sindicatului drumarilor, din care face și ea parte. Merg împreună spre locul de adunare. O oră mai târziu și susținătorii celui care va deveni cancelar al Germaniei peste mai puțin de patru ani sunt gata de marș. Aplaudă discursurile liderului local și pornesc:

„Cine cucerește strada cucerește masele și cine cucerește masele cucerește statul!”

La 9, Marthe și Kurt își beau cafeaua într-un restaurant. Femeia nu vrea să mănânce. Bărbatul insistă. Își comandă un ou. După ce-l scoate din coajă, o bufnitură îi bagă în sperieți:

„Moarte fascismului”, scrie pe pancartă.

„Jos cu burghezia!”, urlă un bărbat cu șapcă proletară și pumnul ridicat.

După ora 10 începe coliziunea. Steaguri, pancarte, pietre, gloanțe. Finalul. Și-un epilog rupt parcă din grădina Raiului. Cu doi oameni fără ideologie, fără lipsuri. Fără nimic. Și, de fapt, având totul.
 

Volumul al doilea din trilogia lui Lutes, Oraș de fum, continuă povestea orașului cuprins de neliniște, prevestind ororile celui de-al doilea Război Mondial. Până să vorbim despre el, vă propun un joc: căutați și numărați câte zvastici găsiți în Oraș de piatră! Mai multe detalii în articolul viitor.