Murdarii ani ’30. „Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași” de Will Eisner
Un bărbat adus de spate, cu mâinile în buzunar și o pălărie trasă de cap merge prin ploaie, cu apa șiroind de sus până jos. Se uită la picioare, dar nu pare să vadă pe unde calcă. În față se vede un hidrant, pe șoseaua din dreapta i se vede umbra lichidă, iar în spate se profilează blocurile. Toate la fel, adăpostind oamenii care-și duc traiul de pe o zi pe alta și își împing speranțele de la o lună la alta. În centru plutește o piatră gravată: „Un contract cu Dumnezeu”, iar ultimul cuvânt pare scris în alfabet ebraic. Nu ai cum să nu știi la ce se referă. La fel cum nu ai cum să nu simți ploaia aia rece și pe pielea ta atunci când deschizi cartea lui Will Eisner și dai de ilustrația de mai sus, imediat înainte de pagina de titlu. „Îngrozitor de minunată” o descria Kurt Vonnegut și n-a exagerat deloc. Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași, primul roman grafic al lui Will Eisner, tradus de Gabriel Tudorie, publicat la Editura Grafic și având o introducere de Scott McCloud, este pe cât de bine construit, pe atât de intens și frust în imagini și cuvinte.
Volumul a fost publicat prima dată în 1978 și a marcat revenirea artistului iudeo-american pe scena mare a benzilor desenate. După o copilărie plină de lipsuri și o tinerețe în care a reușit, într-un final, să poată trăi din arta sa, Eisner este înrolat în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Norocul lui a fost că n-a ajuns pe linia întâi a frontului, ci a fost însărcinat să redacteze tot felul de ziare și reviste de propagandă și manuale pentru soldați în stilul benzilor desenate, ca să fie ușor de urmărit și înțeles. După război, când comicsurile au intrat într-un con de umbră („inclusiv din cauza campaniilor împotriva benzilor desenate din perioada McCarthy”, spune Scott McCloud), a continuat să lucreze pentru Armată, realizând materiale pentru soldații care luptau în Vietnam. Dacă în anii ’40 poveștile lui ilustrate din seria The Spirit apăreau în vreo douăzeci de ziare, într-un tiraj total de cinci milioane de exemplare, ulterior publica cu circuit închis și-și cam luase gândul că ar putea reveni la creațiile de dinainte. Dar speranța îi rămăsese.
Ce l-a readus pe scena benzilor desenate a fost un telefon de la organizatorul Comic Art Convention, Phil Seuling, la începutul anilor ’70. A acceptat invitația de a participa la festival și așa a descoperit că se crease o nouă lume a benzilor desenate, cu noi artiști și viziuni diferite față de mainstreamul interbelic. Și-a dat seama că epoca supereroilor costumați trecuse și că publicul așteaptă ceva mai profund. Atunci a început să lucreze la o poveste care nu credea că și-ar fi putut găsi locul într-o bandă desenată: o poveste despre relația omului cu Dumnezeu. Și-n care să insereze detalii din propria biografie. O altă inovație de neconceput cu câteva decenii în urmă. Așa a apărut „Un contract cu Dumnezeu”, povestirea care dă titlul volumului, urmată de celelalte trei.
Deși e mai degrabă o antologie cu nuvele grafice legate între ele, cartea a fost numită „roman grafic”. Sintagma, spune în Introducere Scott McCloud (un reputat creator și teoretician de benzi desenate la rândul său), circula deja în epocă, „dar totul a căpătat sens când i-a atribuit-o cărții sale, Un contract cu Dumnezeu. Mare parte din cultura benzilor desenate americane consta în regurgitarea poveștilor la modă cu supereroi sau în revolta împotriva lor, dar acum aveam de-a face cu ceva diferit: o colecție de povestiri despre oameni obișnuiți, minunat lucrată, cinstită, personală, cu rădăcini în istoria culturală și în experiențele personale ale autorului.” Will Eisner a deschis atunci un drum pe care mulți artiști l-au urmat, printre care Art Spiegelman, Marjane Satrapi sau Alison Bechdel, cu toții de găsit în portofoliul Editurii Grafic.
Will Eisner s-a născut în 1917 în New York, în familia unor evrei imigranți din Europa de Est: tatăl era din Imperiul Austro-Ungar, iar mama avea rădăcini în România, părinții ei plecând spre Lumea Nouă la finalul secolului al XIX-lea. Mă întreb ce vrăjitorie e la mijloc, dacă și un alt colos al benzilor desenate, Stan Lee, unul dintre creatorii Marvel Comics, se trage tot din România. Clar se întâmplă ceva bun aici, la porțile Orientului, vorba cuiva. Will a fost primul dintre cei trei copii ai familiei și a moștenit talentul artistic al tatălui său, spre disperarea mamei, care ar fi vrut să-și îndrepte atenția spre ceva mai lucrativ. Prin liceu a început să ilustreze pentru revista școlii, iar la facultate deja colabora cu un ziar și tot felul de reviste. Cu uriașul interes pentru benzi desenate din Interbelic, n-a durat mult să ajungă să facă bani frumoși din arta lui. Apogeul a fost atins cu seria The Spirit, care-l avea drept protagonist pe eroul cu același nume, un detectiv particular care curăță orașul de răufăcători.
Deși Eisner a fost angajat în Armată, echipa lui a continuat să producă material nou până la începutul anilor ‘50. După ce și-a încheiat stagiul în Armată, a continuat pe nișa pe care o descoperise și și-a deschis o companie care realiza materiale grafice pentru diferite organisme, inclusiv pentru Guvern. Dar la finalul anilor ’70 a revenit în lumea benzilor desenate, unde a rămas până la moartea lui, în 2005. De fapt, unde continuă să existe, căci Will Eisner are o moștenire culturală impresionantă, dacă ar fi să numesc numai Eisner Awards, poate cele mai importante premii din industria benzilor desenate americane.
Am făcut acest ocol prin biografia lui Eisner pentru că ea este infuzată în romanele grafice pe care le-a publicat în a doua parte a secolului trecut, inclusiv în primul, Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași. În „scurta istorie” care urmează Introducerii lui McCloud, scrisă cu ocazia ediției care marca centenarul nașterii autorului, este prezentat parcursul editorial al volumului. Nu o să insist aici, cei interesați pot arunca un ochi. E foarte interesant contrastul dintre efortul lui Eisner de a găsi o editură pentru proiectul său și succesul răsunător care a urmat. Mă voi opri, în schimb, la Prefața scrisă de Eisner în 2004, care începe așa: „Această carte conține povești inspirate din curgerea nesfârșită a întâmplărilor caracteristice vieții la oraș. Unele sunt adevărate. Altele ar putea fi adevărate.”
Acesta e pactul pe care artistul îl încheie cu cititorul. Care e liber să creadă ce vrea despre poveștile pe care urmează să le descopere: Frimme Hersch chiar și-a pierdut fiica, după ce, cu ani în urmă, o găsise înfășată în fața ușii lui? Cântărețul de stradă chiar a dat atât de absurd cu piciorul norocului? Administratorul chiar s-a lăsat fraierit atât de ușor de nepoata doamnei Farfell? Cât despre iluziile și deziluziile din „Cookalein”, ultima povestire, e greu de spus dacă imaginația a putut bate realitatea. Cert este că toate aceste întâmplări se petrec într-un bloc de chiriași din Bronx de pe Bulevardul Dropsie, numărul 55:
„În apartamentele sale «vagon» în care treceai din cameră în cameră ca printr-un tren, locuiau funcționari mărunți prost plătiți sau muncitori și familiile lor gălăgioase. Majoritatea erau emigranți abia sosiți, care nu se gândeau decât cum să supraviețuiască. Își creșteau copiii și visau la viața mai bună, care era «în centru». Holurile erau pline de mirosurile bogate ale diferitelor mâncăruri, de certuri și de vaietul abia auzit al fonografelor Victrola. Puținul spirit comunitar care exista venea din dușmănia pe care toți chiriașii o aveau față de proprietar sau de înlocuitorul lui, administratorul.”
„Acest roman grafic reprezintă o parte esențială din opera mea”, își încheie Eisner prefața. Cu această notă adusă pactului din început, intri în universul blocului de la numărul 55, având senzația că devii parte din istoria unui fenomen – romanul grafic american.
Cele patru povestiri sunt precedate de o scurtă introducere, ca să știi cu cine ai de-a face și să înțelegi resorturile comportamentelor sau aspirațiilor personajelor pe care urmează să le întâlnești. Construit prin 1920, blocul adăpostea „tot soiul de oameni. Unii veneau, alții plecau. Mulți rămâneau acolo toată viața... obligați de sărăcie sau din alte motive. Era un fel de micro-sat. […] Între zidurile blocului se desfășurau mari drame. Nu exista de fapt intimitate — nu exista anonimitate. Fie participai la piesă, fie o vedeai, ca parte a publicului, din primul rând.” „Toată lumea știa ce face toată lumea”, pentru că totul se petrecea în „murdarii ani ‘30”.
Prima povestire cuprinde revolta lui Frimme Hersch, bărbatul ud până la piele, al cărui tablou deschide volumul. Din evreul evlavios care înțelesese de tânăr importanța de a avea un contract cu Dumnezeu, devine omul de afaceri fără inimă. Pentru că a avut o fiică și ea a murit. Pentru că Dumnezeu „a încălcat termenii contractului”. Așa că Hersch l-a înfruntat; și blocul de chiriași „s-a cutremurat de furia acestui dialog”.
Citind cuvintele lui Hersch nu ai cum să nu te cutremuri la rândul tău. Căci în prefața din 2004, Will Eisner a mărturisit, spre surprinderea multora, ce a stat în spatele acestei povești:
„Am creat această poveste folosindu-mă de agonia prin care treceam. Singura mea fiică, Alice, a murit de leucemie cu opt ani înaintea publicării acestei cărți. Durerea nu se stinsese deloc. Inima încă îmi sângera. De fapt, nici nu puteam vorbi despre pierderea suferită. Am făcut-o pe fiica lui Frimme Hersch «un copil adoptat». Dar durerea lui era a mea. Cearta lui cu Dumnezeu era tot a mea.”
Și prin această lentilă înțelegi și schimbarea lui Hersch, și condiția pusă celor trei înțelepți evrei, și soluția lor, dar și finalul parcă atât de previzibil al poveștii. Și cu atât mai mult epilogul.
Preferata mea este povestea cântărețului de stradă, „o creație a Marii Crize”, cum o prezintă Will Eisner. „Erau vremuri grele, în care nicio modalitate de a câștiga ceva bani nu era privită cu ochi răi.” Nici măcar să cânți cât e ziua de lungă pe aleile dintre blocuri, poate-poate pică ceva mărunțiș. Norocul lui Eddie se arată sub forma unei doamne rubensiene care vede în pribeag șansa de a-și împlini cariera ratată. Va face din „baritonul ei de aur” un star. Și a început prin a-și da jos rochia și a-i găsi numele de scenă: Ronald Barry. Păcat că, în beția succesului neprevăzut, Eddie uită drumul înapoi spre mecena lui languroasă. Scenele de budoar din apartamentul divei neîmplinite contrastează cu violența necontrolată a lui Eddie în fața soției și a copilului, așa că nu ai cum să nu citești cu strângere de spate continuarea poveștii.
La fel de dură este și istoria Administratorului, dușmanul comun al chiriașilor, omul proprietarului și cel care le controla viețile cum manevra ventilul de la boilerul ăla nenorocit. Căci de la boiler și apă caldă i se trage totul. Dacă ar fi dat drumul din timp, nu ar fi cunoscut-o pe nepoata doamnei Farfell, Rosie, ea nu ar fi ajuns în bârlogul lui plin de postere cu femei goale și nu și-ar fi pierdut capul. Printre altele.
Ultima poveste, „Cookalein”, este cea mai complexă ca structură, urmărind mai multe planuri care, în final, ajung să se întâlnească în aceeași resemnare tipică pentru Bulevardul Dropsie, numărul 55. Cum lămurește Eisner, titlul este un termen idiș care „descrie o pensiune deschisă la o fermă, pe timp de vară, unde oaspeții își găteau singuri”, destul de căutată în anii ’30 de familiile fără posibilități prea mari, dar care voiau să plece de-acasă în vacanța de vară. Dacă pentru Fannie și cei doi băieți ai ei sejurul la pensiunea Fegel nu implică cine știe ce așteptări, Goldie și Benny sunt deciși să-și găsească o partidă bună, care să-i căpătuiască. Nu degeaba au făcut eforturi să facă o rezervare la hotelul Grossman. Ce urmează? O grămadă de iluzii și deziluzii, un viol, o cerere în căsătorie deloc romantică, un divorț refuzat și o inițiere pe nepusă masă în viața sexuală. Surprizele vacanțelor la țară.
Afaceriști în crize mistice, puștoaice diabolice, pierde-vară furați de mirajul succesului, bărbați oscilând între pasiune și datorie, femei resemnate – cu toții populează blocul de la numărul 55 și lumea teribilă a lui Will Eisner, pe care-a creat-o, cum el însuși spune, „combinând și rafinând cuvinte și imagini”.
