Paris, orașul-literatură

29 martie 2016
republica-mondiala-a-literelor
Republica Mondială a Literelor, de Pascale Casanova
Editura ART, 2016
- fragment -
"Universul literar îşi produce propria geografie şi propriile delimitări, fără a ţine seama de frontierele naţionale care generează credinţa politică (şi naţionalismele). Teritoriile literare sunt definite şi delimitate în funcţie de distanţa lor estetică faţă de locul de „fabricare“ şi de consacrare a literaturii. Oraşele unde se concentrează şi se acumulează resursele literare devin locuri în care credinţa capătă trup, altfel spus, un fel de centre de credit, „bănci centrale“ specifice. Astfel, Ramuz defineşte Parisul ca pe „o bancă universală a schimbului şi schimburilor“ literare. Constituirea şi recunoaşterea universală a unei capitale literare, adică a unui loc spre care converg simultan cel mai mare prestigiu şi cea mai mare credinţă literară, rezultă din efectele reale provocate şi produse de această credinţă. Capitala de care vorbim există deci de două ori: în reprezentări, dar şi în realitatea efectelor măsurabile pe care le produce.
Parisul a devenit astfel capitala universului literar, deşi n-a încetat niciodată să rivalizeze cu Londra pentru acest rol, oraşul cu cel mai mare prestigiu literar din lume. Aşa cum spune Valéry, Parisul este o „funcţie“ necesară a structurii literare. Într-adevăr, capitala Franţei îmbină proprietăţi a priori antitetice, reunind, în mod ciudat, toate reprezentările istorice ale libertăţii. Ea simbolizează Revoluţia, răsturnarea monarhiei, inventarea drepturilor omului – imagine care i-a adus Franţei reputaţia de mare tolerantă faţă de străini şi de ţară-azil pentru refugiaţii politici. Dar ea este şi capitala literelor, a artelor, a luxului şi a modei. Parisul este, aşadar, în acelaşi timp, capitală intelectuală, arbitru al bunului-gust şi locul de naştere al democraţiei politice (sau cel puţin aşa s-a reinterpretat în mitologia ce a circulat în întreaga lume), oraş idealizat unde poate fi proclamată libertatea artistică. Libertatea politică, eleganţa şi intelectualismul alcătuiesc un fel de configuraţie unică, o combinaţie istorică şi mitică ce a permis, concret, inventarea şi perpetuarea libertăţii artelor şi artiştilor. În Paris Guide, Hugo făcea din Revoluţia Franceză „capitalul simbolic“ major al oraşului, specificitatea sa reală. Fără 1789, spune el, supremaţia Parisului era o enigmă: „Roma are mai multă măreţie, Trier – mai mare vechime, Veneţia – mai multă frumuseţe, Napoli – mai multă graţie, Londra – mai multă bogăţie. Dar ce are Parisul? Revoluţia... În Paris, dintre toate locurile de pe pământ, se aude cel mai bine freamătul uriaşelor pânze de pe corabia nevăzută a progresului.“ Într-adevăr, pentru mulţi străini şi pentru multă vreme, cel puţin până prin anii 1960, imaginea capitalei se confunda cu amintirea Revoluţiei Franceze, a mişcărilor de la 1830, 1848, 1870-1871, cu dobândirea drepturilor omului, cu fidelitatea faţă de principiul dreptului de azil, dar şi cu marii „eroi“ ai literaturii. Georges Glaser scria: „În mica mea patrie, numele Paris are o sonoritate legendară. Mai târziu, lecturile şi experienţele trăite n-au făcut să pălească această strălucire. Este oraşul lui Heinrich Heine, al lui Jean-Christophe, oraşul lui Hugo, al lui Balzac şi Zola, al lui Marat, Robespierre şi Danton, oraşul veşnicelor baricade şi al Comunei, oraşul iubirii, al luminii, al uşurătăţii, al râsului şi al plăcerii.“ Alte oraşe, mai ales Barcelona – care pe timpul dictaturii franchiste cumula o reputaţie de toleranţă politică relativă şi un mare capital intellectual – pot avea caracteristici apropiate de ale Parisului. Dar capital catalană joacă rolul de capitală literară pe un plan strict naţional sau, mai extins, lingvistic, dacă se ţine seamă şi de ţările hispanofone din America Latină. Parisul, în schimb, datorită importanţei resurselor sale literare unice în Europa şi caracterului excepţional al Revoluţiei Franceze, joacă un rol – şi el unic – în constituirea spaţiului literar mondial.
În Paris, capitala secolului al XIX-lea, Walter Benjamin arată că revendicarea libertăţii politice, direct implicată în inventarea modernităţii literare, este particularitatea istorică a Parisului: „Parisul este, pe plan social, ceea ce este Vezuviul pe plan geografic. E un masiv periculos şi ameninţător, un focar de revoluţie mereu activ. Dar, aşa cum pantele Vezuviului s-au preschimbat în paradisiace plantaţii de viţă-de-vie datorită straturilor de lavă ce le acoperă, arta, viaţa mondenă, moda înfloresc ca nicăieri altundeva pe lava revoluţiilor.“ În corespondenţa sa, Benjamin evocă, de asemenea, „perechea blestemată“ – Baudelaire şi Blanqui –, care simbolizează esenţa personificată a întâlnirii exemplare dintre literatură şi revoluţie. Această configuraţie unică a fost întărită şi pusă în evidenţă de literature însăşi. Construcţia neobosită a unei reprezentări literare a Parisului, nenumăratele descrieri romaneşti şi poetice ale Parisului din secolul al XVIII-lea şi, mai ales, al XIX-lea au reuşit, în planul faptelor, să redea în mod manifest „literaritatea“ oraşului. Aşa cum scria Roger Caillois, „[este] chiar o reprezentare fabuloasă a Parisului, la a cărei punere în circulaţie au contribuit în mod special romanele lui Balzac, ca de altfel şi ale lui Eugène Sue şi Ponson du Terrail.“
Într-adevăr, Parisul a devenit în aşa măsură literar, încât a intrat în literatură prin intermediul evocărilor romaneşti sau poetice, transformându-se aproape într-un personaj, în spaţiu romanesc prin excelenţă (Pântecele Parisului, Spleenul Parisului, Misterele Parisului, Notre-Dame de Paris, Moş Goriot, Splendoarea şi decăderea curtezanelor, Iluzii pierdute, Prada...). Parisul descris necontenit, figurat, reprodus literar, a devenit Literatura. Descrierea literară a Parisului i-a multiplicat şi, mai ales, i-a proclamat şi pus în lumină valoarea, deoarece i-a obiectivat, într-un fel, unicitatea, „dovedind-o“ într-un mod specific şi de netăgăduit. „Oraşul cu o sută de mii de romane“, cum îl numea Balzac însuşi, încarnează în mod literar literatura. Şi, ca urmare a configuraţiei politico-literare inseparabile pe care se întemeiază forţa sa, reprezentarea ce-l caracterizează prin excelenţă este cea a Parisului revoluţionar. Descrierile literare ale mişcărilor populare (în Educaţia sentimentală, Nouăzeci şi trei, Mizerabilii, Insurgentul etc.) adună, într-un fel, toate reprezentările ce stau la baza legendei Parisului. Totul se petrece ca şi cum oraşul din literatură ar fi reuşit să convertească literar evenimente ce marchează universul politic, întărind şi mai mult, prin această metamorfoză, credinţa şi capitalul pariziene. Inaugurate ca gen literar în secolul al XIX-lea, aceste nenumărate descrieri ale Parisului s-au codificat treptat, au devenit, cum spunea Daniel Oster, „litania“ pariziană, laitmotiv neschimbat, obligatoriu ca formă şi conţinut, care cântă gloria şi virtuţile Parisului, făcând din oraş un model la scară redusă al universului. Extraordinara repetare a acestui discurs hiperbolic despre Paris poate fi înţeleasă ca o acumulare îndelungată, dar sigură, a patrimoniului literar şi intelectual al oraşului, deoarece particularitatea acestei „resurse“ simbolice este că nu există şi nu creşte decât atunci când e proclamată ca atare, când credincioşii ei devin numeroşi, iar „litania“ repetată mereu se transformă, într-o oarecare măsură, în realitate.
De aceea, toate textele literare – franceze sau străine – care au încercat să descrie, să înţeleagă şi să definească esenţa Parisului au reluat, fără să schimbe un singur cuvânt, refrenul inepuizabil al unicităţii şi universalităţii sale, într-o aproape perfectă continuitate istorică: acest exerciţiu de stil s-a constituit, de-a lungul întregului secol al XIX-lea şi cel puţin până prin anii ’60 ai secolului XX, ca un subiect impus pentru toţi cei ce pretindeau statutul de scriitor. Astfel, în prefaţa sa la celebrul Tablou al Parisului (1852), Edmond Texier, care descrie Parisul ca pe un „rezumat al universului“, „omenire transformată în oraş“, „forum cosmopolit“, „mare Pandemonium“, „cetate enciclopedică şi universală“, nu face altceva decât să reia clişeele deja consacrate despre Paris. Comparaţia cu marile capitale ale istoriei universale este şi unul dintre cei mai utilizaţi topoi (şi cei mai deformaţi) pentru a pune în evidenţă Parisul. Valéry l-a comparat cu Atena, iar Alberto Savinio cu Delphi, buricul lumii; în al său Eseu despre Franţa, romanistul german Ernst Curtius prefera să-l compare cu Roma: „Roma antică şi Parisul modern sunt singurele două exemple ale unui fenomen unic: mai întâi metropole politice ale unor state mari, aceste oraşe au asimilat viaţa naţională a ţărilor lor; apoi iradiaţia lor a crescut şi până la urmă au devenit centre internaţionale de cultură pentru întreaga lume civilizată“. Chiar şi viziunea repetată asupra distrugerii apocaliptice a Parisului – unul dintre capitolele obligatorii ale tuturor cronicilor şi evocărilor lui de-a lungul secolului al XIX-lea – favorizează, din cauza destinului tragic ce-l aşteaptă, ridicarea sa la înălţimea tuturor marilor oraşe mitice, Ninive, Babilon, Teba: „Toate marile oraşe au pierit de moarte violentă, scrie Maxime Du Camp. Istoria universală este povestea distrugerii marilor capitale; s-ar zice că aceste trupuri pletorice şi hidrocefale trebuie să dispară în cataclisme.“ Aşadar, evocarea dispariţiei Parisului nu e decât încă un mijloc de a-l înnobila, smulgându-l din istorie şi înălţându-l la rangul de mit universal.
În studiul său despre Balzac, Roger Caillois defineşte Parisul drept un mit modern creat de literatură. De aceea, cronologia istorică n-are prea mare importanţă în acest caz: locurile comune ale descrierilor pariziene sunt transnaţionale şi transistorice. Ele sunt o măsură a formei şi răspândirii credinţei literare. Reprezentările literare ale Parisului nu sunt, nici pe departe, privilegiul scriitorilor francezi. Dimpotrivă, credinţa în atotputernicia specifică a Parisului s-a răspândit literar în lumea întreagă. Descrierile Parisului, făcute de străini şi importate în ţările lor, au devenit vehicule ale credinţei în literaritatea Parisului. Astfel, scriitorul iugoslav Danilo Kiš (1935-l989) povesteşte într-un text scris în 1959 că legenda pariziană ce-i încântase tinereţea era mai puţin efectul literaturii şi poeziei franceze, pe care, de altfel, le cunoştea foarte bine, cât al operei scriitorilor iugoslavi sau maghiari: „Mi-apare dintr-odată clar că nu de la francezi m-am inspirat când mi-am construit Parisul visurilor mele, ci – în chip straniu şi paradoxal – cel care mi-a inoculat otrava nostalgiei a fost un străin [...]. Mă gândesc la toţi acei naufragiaţi ai speranţei şi visului, care au aruncat ancora în salvatorul port parizian: Matoš, Tin Ujević, Bora Stanković, Crnjanski [...]. Dar Ady a fost singurul care a pus în versuri toată nostalgia şi toate visurile poeţilor ce s-au închinat Parisului ca unei icoane.“
Vă recomandăm şi