În timp ce mă aflam în lagăr, nevoia de a spune povestea a fost atât de puternică, încât am început să descriu experiențele pe care le trăiam acolo, la fața locului, în acel laborator german plin de frig, de război și de ochi vigilenți; și totuși știam că nu voi putea sub nicio formă să păstrez acele notițe mâzgălite la întâmplare. De îndată ce m-am întors în Italia, m-am simțit obligat să scriu și, în câteva luni, am scris Mai este oare acesta un om?. Vreo 15 ani mai târziu, am scris Armistițiul, care este continuarea firească a fratelui său mai mare. Mi s-au pus multe întrebări despre aceste cărți, întrebări la care îmi propun să răspund aici.

În cărțile dumneavoastră nu există expresia urii față de nemți și nici urma vreunei dorințe de răzbunare. Asta înseamnă că i-ați iertat?

Pentru mine ura este bestială și crudă și prefer ca acțiunile și gândurile mele să fie, pe cât posibil, produsul rațiunii. Cu atât mai puțin accept ura îndreptată colectiv împotriva un grup etnic, de exemplu împotriva tuturor germanilor. Dacă aș accepta-o, aș avea sentimentul că urmez preceptele nazismului, care se întemeia tocmai pe ura națională și rasială. Trebuie să recunosc că, dacă aș avea în fața mea unul dintre persecutorii noștri din acele zile, anumite fețe cunoscute, anumite minciuni din trecut, aș fi tentat să urăsc, și să urăsc cu violență; dar tocmai pentru că nu sunt fascist sau nazist, refuz să cedez acestei tentații.

Cred în rațiune și în comunicare ca instrumente supreme ale progresului. Astfel, când am descris realitatea tragică de la Auschwitz, mi-am asumat în mod deliberat limbajul calm și sobru al martorului, nu tonalitatea plângătoare a victimei sau vocea furioasă a cuiva dornic de răzbunare. M-am gândit că mărturia mea va fi mai credibilă și mai utilă cu cât ar suna mai obiectiv, mai puțin exagerat, mai puțin emoțional; numai în felul acesta martorul unor fapte care trebuie judecate își îndeplinește sarcina, care este aceea de a pregăti terenul pentru judecător. În cazul acesta, judecători sunt chiar cititorii mei.

Cu toate acestea, nu aș vrea ca imparțialitatea mea să fie confundată cu o grațiere nediscriminată. Nu, nu am iertat pe niciunul dintre vinovați și nici nu sunt dispus să iert pe vreunul dintre ei, decât dacă acesta a arătat (cu fapte, nu cu vorbe, și nu prea mult timp după evenimente) că a devenit conștient de crimele și erorile comise și că este hotărât să le condamne, să le dezrădăcineze din conștiința sa și să și-o modeleze din cea a celorlalți, pentru că un dușman care își recunoaște greșelile încetează să mai fie dușman.

Nemții știau ce se întâmplă?

Cum credeți că a fost posibil ca milioane de ființe umane să fi fost exterminate în chiar inima Europei fără ca nimeni să știe că asta se întâmplă?

Democrația pe care o trăim astăzi noi, occidentalii, are defecte și pericolele ei, dar, în comparație cu țările și vremurile în care democrația este subminată, are un avantaj extraordinar: toată lumea poate ști totul despre orice. Presa în ziua de astăzi este „a patra putere în stat”. Într-un stat autoritar nu este așa. Există un singur Adevăr, proclamat de sus. Ziarele sunt toate la fel; toți repetă același adevăr. Propaganda înlocuiește informația. Este clar că în aceste condiții devine posibil (deși nu este întotdeauna ușor: nu este niciodată destul de ușor să folosești violența profundă asupra naturii umane) să ștergi bucăți destul de mari de realitate.

Cu toate acestea, nu a fost posibil să i se ascundă poporului german existența enormului aparat de lagăre de concentrare. În plus, din punct de vedere nazist nici măcar nu era de dorit. Crearea și menținerea unei atmosfere de teroare în țară a fost unul dintre scopurile nazismului. Era bine ca populația să fie conștientă că a se opune lui Hitler era extrem de periculos. De fapt, sute de mii de germani au fost închiși în lagăre încă din primele luni ale nazismului: comuniști, social-democrați, liberali, evrei, protestanți, catolici. Întreaga țară știa acest lucru, știa că în lagăre oamenii sufereau și mureau.

Este adevărat că marea majoritate a germanilor nu a fost conștientă de multe dintre detaliile atroce care aveau să se întâmple mai târziu în lagăre: exterminarea metodologică industrializată la scară de milioane de oameni, camerele de gazare, cuptoarele de incinerare, prădarea ticăloasă a cadavrelor — toate aceste lucruri nu trebuiau să fie cunoscute, și, de fapt, puțini au fost cei care au știut înainte de sfârșitul războiului. Pentru a se păstra aceste secrete, printre multe alte măsuri de precauție, s-a decis ca, în comunicarea oficială, să fie folosite doar eufemisme cinice și prudente: nu se scria „exterminare”, ci „soluție finală”, nu „deportare”, ci „transfer”, nu „gazare”, ci „tratament special”. Nu fără motiv, Hitler temându-se că aceste detalii îngrozitoare, odată aflate, ar compromite credința oarbă pe care țara o avea în el, precum și moralul armatei.

Cu toate acestea, majoritatea germanilor aveau la dispoziție diferite surse de informare. Unii au ales să păstreze distanța față de nazism prin conștientizarea și demascarea acestor atrocități. Dar majoritatea germanilor nu a știut pentru că nu a vrut să știe. Pentru că, într-adevăr, nu au vrut să știe. Este cu siguranță adevărat că poporul german, în ansamblul lui, nu a făcut niciun efort de a opune rezistență. În Germania lui Hitler era popularizat un cod special: cine știa, nu vorbea; cine nu știa, nu punea întrebări; cine punea întrebări, nu primea niciun răspuns. Închizând gura, ochii și urechile, cetățeanul german tipic și-a construit această iluzie de a nu ști, deci de a nu fi complice la lucrurile care se petreceau chiar în fața ușii lui.

Cum poate fi explicată ura fanatică a naziștilor față de evrei?

Se poate spune că antisemitismul este un caz particular de intoleranță; că timp de secole a avut un caracter preponderent religios; că în cel de-al Treilea Reich a fost exacerbat de predispoziția naționalistă și militară a poporului german și de „diferența" poporului evreu; că s-a răspândit cu ușurință în toată Germania – și într-o bună parte a Europei – datorită eficienței propagandei fasciste și naziste, care avea nevoie de un țap ispășitor pentru toate vinovățiile și resentimentele; că fenomenul a fost amplificat până la paroxism de Hitler, un dictator maniac.

Dar aceste explicații general acceptate nu mă mulțumesc. Ele sunt reductive – nu sunt nici comensurate și nici proporționale cu faptele care trebuie explicate. Recitind cronicile nazismului, de la începuturile sale tulburi până la sfârșitul convulsionat, nu pot evita impresia unei atmosfere generale de nebunie scăpată de sub control. Așa că prefer smerenia cu care unii dintre cei mai serioși istorici mărturisesc că nu înțeleg antisemitismul violent al lui Hitler și al Germaniei din spatele lui.

Poate că nu se poate – și, mai mult, nici nu trebuie – să se înțeleagă ce s-a întâmplat, pentru că a înțelege înseamnă aproape a justifica. Permiteți-mi să explic: înțelegerea unui comportament uman înseamnă a-l conține, a-i conține autorul, a se pune în locul lui, a se identifica cu el. Nicio ființă umană normală nu va putea vreodată să se identifice cu Hitler, Himmler, Goebbels, Eichmann și cu lista interminabilă a tuturor celorlalți. Ceea ce au făcut ne îngrozește, dar în același timp ne oferă și un sentiment de ușurare, pentru că poate este de dorit ca vorbele și faptele lor să nu poată fi înțelese. Sunt cuvinte și fapte non-umane, cu adevărat contra-umane, fără precedent în istorie, greu de comparat chiar și cu cele mai crude evenimente ale luptei biologice pentru existență.

Războiul poate fi explicat, dar Auschwitz nu are nimic de-a face cu războiul; nu a fost un episod din el, nici o formă extremă a acestuia. Războiul este întotdeauna un fapt teribil, care trebuie depreciat; dar el este în noi, are raționalitatea lui, pe care o „înțelegem”. Nu există raționalitate în ura nazistă. Este o ură care nu este în noi; este în afara omului, este un fruct otrăvitor răsărit din trunchiul mortal al fascismului, deși în afara și dincolo de fascismul însuși. Dacă înțelegerea este imposibilă, totuși, cunoașterea este imperativă, pentru că ceea ce s-a întâmplat s-ar putea întâmpla din nou. Conștiința poate fi sedusă și întunecată din nou: chiar și conștiința noastră.

Din acest motiv, este datoria fiecăruia dintre noi să mediteze la cele întâmplate. Toată lumea trebuie să știe, sau să-și amintească, că Hitler și Mussolini, atunci când vorbeau în public, erau crezuți, aplaudați, admirați, adorați ca niște zei. Erau „lideri carismatici”; posedau o putere secretă de seducție care nu provenea din credibilitatea sau temeinicia lucrurilor pe care le spuneau, ci din modul sugestiv în care le spuneau. Și trebuie să ne amintim că adepții lor credincioși, printre ei și executanții zeloși ai ordinelor inumane, nu s-au născut torționari, nu erau (cu câteva excepții) monștri: erau oameni obișnuiți. Monștrii există, dar sunt prea puțini la număr pentru a fi cu adevărat periculoși; mai periculoși sunt oamenii de rând, funcționarii gata să creadă și să acționeze fără să pună întrebări.

Deoarece este dificil să facem distincția între profeții adevărați și cei falși, este mai bine să îi privim cu suspiciune pe toți profeții. Bineînțeles că această formulă este mult prea simplă pentru a funcționa în toate situațiile. Un nou fascism, cu apanajul lui de intoleranță, abuz și servitute, poate să se nască în afara țării noastre, dar să fie importat, pe furiș, sub o altă denumire; sau poate izvorî  din interior cu atâta forță încât să spulbere orice rezistență. În asemenea momente, sfaturile înțelepte nu mai folosesc la nimic și trebuie găsită puterea de a te opune. Dar atunci, amintirea celor întâmplate în inima Europei, nu cu mult timp în urmă, poate servi drept sprijin și avertisment.

Citește interviul integral în The New Republic.