Interviu | Miruna Voiculescu: Mi-e greu să-mi recitesc traducerile publicate.

Miruna Voiculescu este traducătoare din limba engleză și pasionată de artă și istoria traducerii. Are un mare respect pentru munca de traducere din vremurile pre-Google și se atașează de scriitorii pe care i-a tradus, atribuindu-le porecle și pomenindu-i frecvent sub formă de personaje în discuțiile de zi cu zi.

Despre unele dintre plăcerile și chinurile meseriei de traducător vă invităm să aflați în interviul de mai jos și apoi să descoperiți și să citiți, poate cu alți ochi, trei dintre cele mai populare texte publicate la Editura ART în traducerea Mirunei Voiculescu: Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin, Femeia la 1000°C de Hallgrímur Helgason și Testamentele de Margaret Atwood.

Lectură plăcută!

Credit foto @ Alina Nangiu

Te-ai integra într-o școală de traducere în care este fetișizat originalul sau preferi mai degrabă să ai o libertate mai mare?

E o glumă printre traducători: la orice întrebare „cum se traduce X?”, răspundem cu „depinde de context”. Cred că există cărți care nu te lasă să te îndepărtezi prea mult de original, la fel cum există altele care îți lasă mai mult loc să adaptezi. În ce privește a doua categorie, mă gândesc la textele literare în care autorul „exploatează” jucăușenia limbii în care scrie și creează, de exemplu, cuvinte noi, pentru sensuri noi, obligându-te, nu neapărat o obligație neplăcută, să te joci și tu în limba în care le traduci. Pe de altă parte, dacă autorul are un stil puternic, cu o anumită topică și chiar sonoritate a frazei, cred că e important să le treci cât mai fidel în limba ta. Mai cred că ține și de experiență, cel puțin așa a fost la mine. Pe la începuturile mele ca traducătoare, mă țineam mai strâns de original, ca să-mi dea încredere, ca o plantă de tutorele ei.  

Cât de apropiată te simți de autorii pe care-i traduci?

Traducerea unei cărți de mărime medie durează mai multe luni bune – în funcție de dificultate, de timpul de care dispui pentru traducerea literară –, deci apropierea e implicită. Dar, ca și în viață, unele apropieri îți sunt mai plăcute, altele mai puțin plăcute. În general, mă atașez de autorii „mei”, și de cei care-mi plac, și de cei care-mi plac mai puțin, mai toți primesc porecle (George Comninel a devenit Ninel, nume pe care l-am dat mai departe motanului meu) și apar frecvent, ca personaje dacă nu de-a dreptul persoane, în conversațiile mele cu prietenii și familia. Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să citesc cu mare atenție pagina de „Mulțumiri”, o parte a cărții pe care altădată nu-mi plăcea s-o traduc, ca pe un fel de hartă a relațiilor afective din jurul scrierii cărții.      

Contează dacă autorul este în viață sau nu?

Răspunsul scurt este „nu”. Dar n-a fost rău nici să stau la o șuetă cu Etgar Keret și să recunoaștem cu bucurie intimitatea care se stabilește între autor și traducătorul său, mai ales că eu îi tradusesem un volum de povestiri foarte personale. Mă mai gândesc și că în vremurile pre-Google accesul la autorul viu putea face și desface lucruri pentru traducător. De exemplu, corespondența dintre Petre Solomon și Graham Greene (vezi eseul lui Andrei Gorzo „«Dragă Petre Solomon», «Dragă Graham Greene»: o corespondență din Războiul Rece” din volumul Viața, moartea și iar viața criticii de film), unde avem un traducător izolat de Cortina de fier și un autor neizolat care îi răspunde cu sau fără răbdare la nelămuririle de tot felul, inclusiv cele puerile, și chiar îi trimite dicționare. Mai mărturisesc și că eu și redactora unui anumit roman plănuim să îi scriem, de drag, autorului. Nu spunem care, dar e viu. Răspunsul lung este „da”. 

Te-ai simțit intimidată de monștrii sacri?

Mă simt, mă simt. Traducerea unui monstru sacru este, după capul meu, un soi de ritual de inițiere; cert e că ți-e foarte frică înainte. În timpul și după, nu știu exact cum te simți. Eu încă nu cred că am trecut acest prag. Stai, dar ce înseamnă exact monstru sacru?     

Care a fost cea mai dificil de tradus carte?

Iar o să răspund în doi peri și o să spun că sunt mai multe feluri de dificil. Judecând după cantitatea de transpirație și spaimă că voi da cu oiștea în gard, aș spune că traducerea cărții specializate a lui George Comninel, Reinterpretând Revoluția Franceză, apărută la editura Tact, este aceea. Dacă mă iau după cât de tare mi-a tremurat sufletul că nu voi reuși să-i fac dreptate adoratei autoare, atunci e Manual pentru femei de serviciu a Luciei Berlin, apărută la ART, pe care o consider cea mai iubită traducere a mea. Vestea bună e că la a doua Lucia Berlin e cu mai puțin stres și mai multă voioșie. Nu știu cum ar fi la al doilea George Comninel însă. 

Ai schimba complet vreuna dintre traducerile tale?

Mi-e greu să-mi recitesc traducerile publicate și, din câte știu, nu sunt singura în această situație. Nu mă gândesc prea mult la cum ar fi dacă le-aș putea schimba pentru că ele sunt tipărite și își văd de viața lor prin lume. Plus că, așa cum sunt, traducerile trecute reflectă o etapă din experiența mea. Când și când însă, câte una se întoarce în vederea reeditării. Atunci poți să mai schimbi una-alta. Pentru cărțile pe care le consider reeditabile, revin și fac mici modificări în documentul Word, și aștept.   

Pe care dintre cărțile pe care le-ai tradus ți-ar fi plăcut să o scrii?

Mi se întâmplă mai des să exclam „ce mi-ar plăcea să traduc cartea asta!” decât „ce mi-ar fi plăcut s-o scriu!” Deformare profesională, probabil. Pentru atmosfera nostalgic-înțeleaptă și bogăția experiențelor umane, aș nominaliza două cărți pe care le-am tradus identificându-mă într-o măsură mărișoară cu scriitorii: Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin și Strada Sardinelor de John Steinbeck.

În ce măsură crezi că poate influența tehnologia sau inteligența artificială procesul de traducere tradițional?

Cred că fără Google viața ar fi pustiu. Mi-e imposibil să-mi imaginez cum era să traduci literatură și cărți de specialitate înaintea erei computerului și a Internetului. Am o mare admirație pentru traducătorii pre-Google și consider că făceau adevărate minuni de vitejie. În același timp, îmi dau seama că lipsa tehnologiei era compensată de rețele de oameni din domenii diferite pe care traducătorii îi consultau, corespondențe cu colegi traducători, sprijinirea pe traducerile deja existente în alte limbi, o formă de cooperare mai personalizată pentru că, în definitiv, și ceea ce ne oferă motoarele de căutare azi e tot rezultatul cooperării. Traducerea automată se tot perfecționează și, îmi pot imagina, traducerile tehnice sau cele cu exprimări standardizate ar putea fi primele vizate. Dar deocamdată chiar și acolo e încă nevoie de procesul tradițional, cu capul traducătorului.  

Care ți se pare cea mai bine ecranizată carte? Dar cea mai slab?

Știu că am avut astfel de reacții, dar nu-mi vine în minte niciun titlu. În schimb, sunt foarte curioasă de o posibilă ecranizare a povestirilor Luciei Berlin, în regia lui Pedro Almodovar (a anunțat el ceva). Mai sunt curioasă și de noua ecranizare a lui Denis Villeneuve după Dune, carte pe care am vizualizat-o intens când am citit-o în adolescență, nemaivorbind că toate celelalte ecranizări ale ei au fost parcă vrăjite de ursitoare rele. Nu în ultimul rând, recitind Frantumaglia. Viața și scrisul meu a Elenei Ferrante, apărută la editura Pandora M în excelenta traducere a Ceraselei Barbone, m-a marcat schimbul de scrisori dintre Ferrante și Mario Martone, regizorul care a adaptat romanul ei Iubire amară, în care Ferrante declară despre filmul lui Martone că a reușit să dezvăluie „forța explozivă de nestăpânit” a nucleului/sufletului cărții ei. Nu vă face poftă să vedeți filmul?  

Ai vreun ritual de lucru atunci când traduci?

Dacă există un element ritualic în munca mea, acela este că pentru a fi productivă am nevoie de biroul meu, cu monitor, tastatură, scaun confortabil și tot harnașamentul. Nu mai pot să traduc în spații improvizate, trenuri, aeroporturi, colțuri de masă de bucătărie, canapele ale prietenilor, barul căminului și alte locuri în care, recunosc, am tradus cândva. Nu am ore fixe de lucru, dar nici nu pot să traduc noaptea. Și, sunt convinsă, tabieturile și hachițele doar se vor acumula în timp. 

p.s. Când nu traduce, Miruna citește foarte mult. Află în articolul de pe blog care sunt titlurile pe care a ales să ți le recomande.

Publicarea romanului „Femeia la 1000°C” a fost finanţată cu sprijinul Comisiei Europene. Această publicaţie (comunicare) reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.