Interviu cu Anca Zaharia despre volumul „Pământul Plath“, publicat în colecția / pocket

Cine ești, Anca Zaharia? Din scurta prezentare inclusă în volumul Pământul Plath, aflăm că ai lucrat în crâșme, în publicitate, la radio și în librării. Te rog să ne spui mai multe despre tine, pentru cititorii colecției / pocket. Ce te emoționează, ce te enervează? 

Odată la câțiva ani, am câte un îndelungat moment în care nu prea știu cine sunt. Știu ce am acumulat până atunci, țin CV-ul aproape pentru clipele în care uit și-mi prinde bine să-mi aduc aminte, dar constanta e una singură: sunt om și exist și eu cum pot, încercând din răsputeri să nu fac rău gratuit, dar și să nu mai las răul să treacă neobservat și nesancționat pe lângă mine.

Mă emoționează oamenii care recunosc că au greșit, că s-au schimbat, că au evoluat. Cel mai mult mă enervează ipocrizia și regresul, dar și susceptibilitatea la manipulare, dorința oarbă de a găsi lideri și salvatori în orice demagog. Iar în ultimii ani, de exemplu, mi s-a testat foarte mult răbdarea în acest sens. Nu doar cu ocazia alegerilor, ci și cu valurile acestea parcă nesfârșite de ură pe care recunosc că eu, în naivitatea mea, o credeam specifică trecutului destul de îndepărtat, îi compătimeam pe cei din al Doilea Război Mondial pentru că aveam impresia că nu știau ce monstruozități comit, dar mă consolam cu gândul că am evoluat ca societate globală. Eram absolut convinsă că am evoluat. Mă îngrozește să văd că nu-i deloc în urma noastră epoca aceea, mă jenează întrucâtva naivitatea mea.
 

Mihail Vakulovski spune despre volumul tău că e cel mai bun dintre cele care îți poartă semnătura. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Spune-ne câteva stații palpitante ale aventurii tale auctoriale.

De data asta sunt de acord cu Mihail Vakulovski – deși vreau să cred că nu este acesta cel mai bun volum pe care-l voi scrie vreodată, momentan este cel mai bun din ce am putut produce cu ce am știut până în clipa de față, iar asta mi-e mai mult decât suficient, mai ales că a convins și pe alții că merită să fie publicat.

Poezie am scris dintotdeauna, de când am început să scriu, când aveam câțiva ani. Întâi am reprodus pe pereți și pe sub mese versurile pe care le rețineam din ce învățam pe de rost fără să vreau, în general un Eminescu sau un Arghezi. Nu-mi aduc aminte clar momentul când am început să schimb versurile lor cu ale mele, nici când le-a luat locul exprimarea prin propriile cuvinte puse-n forma unui poem. 

Acum 5 sau 10 ani aș fi spus despre poezie că mi-este terapie și încă mai e, dar astăzi e și activism. Cred și sper că va veni o vreme când nu va mai fi nevoie să fie astfel, însă până atunci nu-mi rămâne decât să strig în versuri toată nemulțumirea și nedreptatea și să sper că ajung măcar la o ureche, că ating măcar o inimă împietrită în convingeri dăunătoare celorlalți. 

M-am apropiat de poezie în lipsă de altceva; dacă în copilărie aș fi avut jocuri pe calculator sau măcar prieteni, dacă n-aș fi văzut și trăit violența și lipsurile de bază ani la rând, poate că altul ar fi fost drumul meu. A fost poezia.
 

Poem din volumul „Eu n-am trăit războiul” („Mereu scriu de mână poeziile“, spune Anca Zaharia.)

Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

Am trecut de la fascinația pentru Eminescu, pe care-l apreciam în lipsă de altceva și fără să-i cunosc inițial biografia, la o oarecare admirație pentru aproape fiecare poet din bibliografia școlară, dar abia la facultate – știu, știu, târziu – am avut revelația, grație profesorilor mei, că poezia se întinde și dincolo de ce e obligatoriu să citești pentru școală. Romanele în afara curriculei le descoperisem singură, nu știu de ce credeam că doar cu ele pot explora extra. Și-abia atunci am luat cu asalt anticariatul de vizavi de teatrul din Brașov, acolo unde deseori găseam o carte nesperat de bună la un leu cincizeci sau chiar la jumătate de preț, căci cele care costau mai mult de-atât erau imposibil de atins de către un student care alegea zi de zi, an după an, între carte sau mâncare. Și sunt eu obsedată de cărți, dar uneori alegeam mâncarea. Sau chiria. Cred că am pus asta și într-un poem din Pământul Plath.

În facultate, așadar, am descoperit poeții și poetele la care revin și acum, descopăr în continuare nume noi și-mi plac foarte mulți, enumăr câțiva, însă sigur uit și alții la fel de importanți pentru mine: Charles Bukowski și Maya Angelou ca iubiri din facultate, dar și mai recenții Olivia Gatwood, Neil Hilborn, Rudy Francisco, Melissa Lozada-Oliva, apoi evident că și Sylvia Plath, aș mai spune și Maurice Sendak și Philip Larkin. De la acesta din urmă îmi recit din când în când arhicunoscutul This Be The Verse pentru că îi găsesc sensuri și profunzimi noi de fiecare dată, e mai degrabă o mantră pentru mine:
 

They fuck you up, your mum and dad.   

    They may not mean to, but they do.   

They fill you with the faults they had

    And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn

    By fools in old-style hats and coats,   

Who half the time were soppy-stern

    And half at one another’s throats.

Man hands on misery to man.

    It deepens like a coastal shelf.

Get out as early as you can,

    And don’t have any kids yourself.

De la Sylvia Plath îmi răsună deseori în minte, ca un refren, versuri din Mad Girl's Love Song, începutul mă emoționează întotdeauna:
 

I shut my eyes and all the world drops dead;

I lift my lids and all is born again.
 

Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci? 

Din păcate, firea mea realist-pesimistă mă face să văd poezia actuală din România ca fiind o bulă semi-închisă, cred în vorba aceea care spune că ne citim cu toții între noi și că rareori mai intră aici cineva nou. În ultimii ani am încercat să evit să mai evaluez în funcție de puncte forte și slabe, am obosit de la tentativele de a critica într-un mod constructiv, astfel încât mă rezum la a mă implica așa cum mi-e mai aproape de noțiunea preferată de liniște: citesc pe cât de mult pot în afara jobului care uneori presupune să fac corectură și redactare pe textele – deci și poeziile – altora, citesc de plăcere, ca să învăț și să descopăr lucruri și poeți noi, vorbesc argumentat despre cei care îmi atrag atenția. În rest, nu mai am pretenția să „salvez“ pe nimeni cu insistențe, cu polemici. Poate că încă e nevoie să mă salvez pe mine, înainte de toate. Iar asta nu știu să o fac decât citind, în primul rând. 

Mihók Tamás e de părere că Pământul Plath reprezintă deopotrivă un strigăt de disperare în fața absurdităților și inechităților lumii, cât și un gest de împăcare cu sine. Ești de acord cu această observație sau îți percepi volumul în funcție de cu totul alți parametri?

Cred că nimeni n-ar fi putut să surprindă mai bine esența acestui volum, motiv pentru care îi mulțumesc încă o dată lui Mihók Tamás, dincolo de faptul că îi sunt recunoscătoare pentru că a considerat volumul suficient de potrivit pentru a fi publicat în colecția coordonată de el. Volumul meu este, aproape în egală măsură, disperare față de tot ce e nedrept pe lume, dar și o împăcare cu mine și cu lumea aflată la limita resemnării. Dar accept și că, odată ajuns la cititori, volumul acesta ar putea fi interpretat ca fiind despre cu totul altceva, și-atunci aceste percepții nu mă mai privesc.
 

Ruxandra Gîdei (4fără15) scrie pe coperta patru: „Dacă e adevărat că „«poți să fii nefericit oriunde te-ai afla», Pământul Plath e locul unde, măcar pentru o clipă, am simțit că nefericirea capătă sens.“ Vorbește-ne un pic despre volum – despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Cum ai ales titlul?

Pământul Plath este cel mai evident feminist din tot ce am scris până acum și e volumul în care sunt mai sinceră decât am crezut că pot fi vreodată; ca tematică, aș sublinia iubirea și diversitatea formelor în care ea apare și se manifestă, timpul și perspectivele modelate de trecerea lui – aici va fi mai clar pentru cei care au citit vechile volume sau o știu pe vechea eu, prin (poate prea) subtila autoreferențialitate, feminismul și ateismul, revolta față de nedreptate și inechitate – pe aceasta nu am apucat să o detaliez atât de mult cât aș fi vrut, dar cred că asta îmi oferă un plan concret pentru o viitoare carte, de va fi să fie, tocmai pentru că simt că n-am explicat destul cât de nedrepte găsesc o multitudine de situații obișnuite ale zilelor noastre pentru minorități de tot felul, pentru comunități defavorizate dintr-un motiv sau altul.

Sursa mea de inspirație este, de fiecare dată, realitatea înconjurătoare. Am spus deseori că eu nu sunt unul dintre acei scriitori cu imaginație debordantă, ci sunt mai degrabă un culegător de înțelepciune populară și vorbe de duh. Și un observator destul de atent al realității din jur. Punctul de întâlnire dintre revolta mea și această realitate cotidiană este cel care dă naștere poeziei. 

Titlul a fost o sclipire de moment, deși tot rostogoleam în minte o idee pe care am șlefuit-o câțiva ani, până a ajuns să-mi fie clar că doar Pământul Plath poate să se numească. Totodată, e și un fel de strategie (prea) pe față, prin care sper să ajungă cartea să fie cumpărată măcar de un platist care, în imaginația mea, caută dovezi irefutabile ale faptului că Pământul este acest disc acoperit de apă și poziționat sub un fel de clopot menit să ne țină departe de divinitate. Dacă ajunge la cartea mea acest ipotetic platist, sper doar să-i clatin discul suficient cât să-i alunece firmamentul și să vadă că nu este nimeni acolo, sus, și nicăieri altundeva, suntem doar noi și conștiințele noastre.

Dincolo de asta, fără a vrea să-i ajut pe cei care urmează să citească această carte în a scrie despre ea, mai trebuie să spun că, pentru mine, titlul înseamnă că volumul cuprinde o lume feministă, activistă, revoltată și gata de luptă prin mijloace blânde, dar ferme, că poate să reprezinte o epocă în care femeile nu mai sunt pasive, nu mai sunt victime, ci acționează și reacționează – cu furie sau nu – pentru a transforma, odată pentru totdeauna, egalitatea în drepturi și șanse într-o normalitate pe care nu-mi vine să cred că o mai cerem și azi, în 2025.
 

Cu ce așteptări intri în colecția / pocket? 

Intru în colecția / pocket cu zero așteptări, așa cum bine m-a dresat viața până acum, dar cu speranța că Pământul Plath va fi un volum citit. Atât îi doresc, mai departe cred că e în stare să se descurce singur. Iar de nu, va fi și acesta un mesaj pe care îl voi lua în seamă când și dacă va exista și un alt volum după cel de față. 

Dar îi doresc viață lungă colecției, pe care o admir și dacă mă scot din ecuație, sau mai ales dacă mă scot, pentru că arată excelent, am văzut numele primilor selectați în colecție și sunt poeți în care am încredere, ale căror cărți anterioare le am acasă și pe ale căror noi volume le voi pune la loc de seamă în biblioteca mea, până acum am toate indiciile că / pocket e un suflu nou și necesar în literatura de la noi.

Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată-le, printre altele, pe ale mele: „UIȚI CEL MAI BUN VERS înainte/ să termini de spălat vasele/ și n-apuci să-l mai scrii vreodată/ plânsul ca somnifer și ratarea ca scop/ când ai mai multe povești de spus/ decât timp rămas/ ai îmbătrânit“.

Mulțumesc tare mult, se întâmplă că acestea sunt și în topul preferatelor mele. Deși pe primul loc ar fi: 
 

O piesă muzicală sau un film care i-ar veni mănușă volumului Pământul Plath este…

Poate deloc surprinzător pentru unii, aș zice că Labour, de la Paris Paloma, poate fi pusă pe fundal cât se citește Pământul Plath. Sau orice altă piesă în care femeile și-au cântat frustrarea și furia de a fi tratate pe nedrept ca cetățeni de mâna a doua, creaturi incomplete ale căror vieți trebuie să fie reglementate de bărbați, de biserici, de oricine altcineva, numai de ele însele nu. De filme nu știu ce să zic, poate că ar ajuta mai mult să citim știrile de azi, așa cred că s-ar înțelege de ce a fost necesar, pentru mine, să scriu acest volum.