Elie Wiesel avea doar cincisprezece ani când a fost deportat la Auschwitz și tatuat cu numărul A-7713, forțat să se confrunte zilnic cu condițiile inumane din lagărele de exterminare naziste în încercarea de a-și păstra identitatea.

Noaptea, lucrarea sa autobiografică, este o mărturie esențială despre Holocaust și completează tabloul atrocităților descrise de supraviețuitorii care au mai găsit forța să-și reamintească trecutul.

În mai 1944, comunitatea de evrei din Sighet a fost forțată să urce în vagoane de vite și transportată la Auschwitz.

 

 

FRAGMENT

*

La ora opt dimineața, oboseala, ca plumbul topit, se coagulase în vene, în membre, în creier. Mă rugam, când, deodată, am auzit strigăte pe stradă. Am aruncat cât colo filacterele și am alergat la fereastră. Jandarmii unguri pătrunseseră în ghetou și urlau pe strada vecină:

— Toți evreii afară! N-o mai lungiți!

 

Polițiștii evrei intrau în case și spuneau, cu voce joasă:

— A sosit clipa… Trebuie să lăsați aici toate astea…

Jandarmii unguri loveau cu patul puștii, cu bastonul, pe toată lumea, fără motiv, în dreapta și-n stânga, bătrâni și femei, copii și infirmi.

 

Casele se goleau unele după altele și strada se umplea de oameni și pachete. La ora zece, toți condamnații erau afară. Jandarmii făceau apelul, o dată, de două ori, de douăzeci de ori. Era foarte cald. Sudoarea scălda fețele și trupurile oamenilor.

 

Copiii plângeau de sete.

Apă! Era aproape, în case, în curți, dar era interzis să rupi rândurile.

— Apă, mamă, apă!

 

Polițiștii evrei din ghetou au reușit, pe ascuns, să umple câteva sticle. Surorile mele și cu mine, care aveam încă dreptul să ne mișcăm, căci urma să plecăm cu ultimul convoi, i-am ajutat cum am putut.

La ora unu, în sfârșit, s-a dat semnalul de plecare.

 

Toată lumea s-a bucurat, da, s-a bucurat. Credeau, fără îndoială, că nu exista suferință mai mare în infernul lui Dumnezeu decât aceea de a sta acolo, pe pavaj, printre pachete, în mijlocul străzii, sub soarele arzător, că orice era mai bine decât asta. Au pornit, fără să se uite la străzile părăsite, la casele goale, la grădini, la pietrele de mormânt… Fiecare purta în spate un rucsac. În ochii tuturor se citea, printre lacrimi, suferința. Încet, cu greu, convoiul înainta spre poarta ghetoului.

 

**

Tata plângea. Îl vedeam pentru prima oară plângând. Nu îmi imaginasem niciodată că poate să plângă. Mama mergea, cu fața lipsită de expresie, fără un cuvânt, gânditoare. Mă uitam la Tzipora, surioara mea, cu părul ei blond frumos pieptănat, cu un paltonaș roșu pe braț: o fetiță de șapte ani. Ducea în spate un rucsac prea greu pentru ea. Strângea din dinți: știa deja că nu avea rost să se plângă. Jandarmii distribuiau la întâmplare lovituri de baston: „Mai repede!“ Nu mai aveam vlagă în mine. Drumul era abia la început și mă simțeam atât de slab…

— Mai repede! Mai repede! Mișcați-vă, leneșilor! urlau jandarmii unguri.

 

În clipa aceea am început să-i urăsc, iar ura mea este singurul lucru care ne leagă și azi. Erau primii noștri opresori. Erau prima față a infernului și a morții.

Ni s-a ordonat să alergăm. Am lungit pasul. Cine ar fi crezut că eram așa de puternici? Ascunși în spatele ferestrelor, în spatele obloanelor, compatrioții noștri ne priveau trecând.

 

Am ajuns, în sfârșit, la destinație. Ne-am aruncat rucsacurile pe jos și ne-am prăbușit și noi:

— Dumnezeule atotputernic, fie-ți milă de noi!

 

***

— Foc! Văd un foc! Văd un foc!

A fost un moment de panică. Cine strigase? Era doamna Schächter. În mijlocul vagonului, în lumina slabă care pătrundea pe ferestre, semăna cu un copac uscat într-un câmp de grâu. Arăta spre fereastră cu mâna și urla:

 

— Uitați-vă! Oh, uitați-vă! Foc! Un foc teribil! Aveți milă de mine, focul acela!

Câțiva bărbați s-au repezit la gratiile ferestrelor. Nu se vedea nimic, în afară de noapte.

 

Am rămas câteva momente șocați de trezirea aceasta bruscă. Încă mai tremuram. La fiecare scrâșnet de roți pe șine, ni se părea că sub noi se cască o prăpastie. Nu puteam să alungăm neliniștea, dar încercam să ne consolăm: „E nebună, săraca...“ I-au pus o cârpă udă pe frunte ca să se calmeze. Dar continua să urle: „Focul acela! Incendiul acela!…“

 

Băiatul ei plângea, agățat de fusta ei, căutându-i mâinile: „Lasă, mamă! Nu s-a întâmplat nimic, mamă… Așază-te…“ Îmi făcea mai mult rău decât strigătele mamei. Femeile încercau s-o calmeze: „Ai să-ți găsești bărbatul și copiii… În câteva zile…“

 

Dar ea continua să strige, gâfâind, cu vocea întretăiată de suspine: „Evreilor, ascultați-mă: văd un foc! Ce flăcări! Ce rug!“ Ca și cum un duh blestemat ar fi intrat în ea și ar fi vorbit din adâncul ființei ei.

 

Am încercat să-i explicăm, mai degrabă ca să ne liniștim, ca să ne revenim decât ca s-o consolăm: „Probabil că-i e sete, biata de ea! De-asta vorbește de focul care o mistuie…“

 

Dar totul era în zadar. Teroarea era palpabilă și părea că va face să sară în bucăți pereții vagonului. Ne lăsau nervii. Pielea ne ardea.

 

Era ca și cum nebunia avea să ne cuprindă pe toți. Nu mai puteam. Câțiva tineri au făcut-o să se așeze cu forța, au legat-o și i-au pus un căluș în gură.

 

S-a lăsat din nou liniștea. Băiatul era așezat lângă mama lui și plângea. Începusem să respir normal. Se auzeau roțile scandând pe șine ritmul monoton al trenului care înainta în noapte. Puteam să moțăim din nou, să ne odihnim, să visăm…

 

Astfel au trecut una sau două ore. Un nou strigăt ne-a tăiat respirația. Femeia se eliberase din legături și urla mai tare ca înainte:

— Uitați-vă la focul acela! Flăcări, flăcări peste tot…

 

Din nou, tinerii au legat-o și i-au pus un căluș. Au și lovit-o. Alții îi încurajau:

— Să tacă odată, nebuna! Să tacă! Nu este singură! Închideți-i gura!

 

Au lovit-o de mai multe ori în cap, destul de tare. Băiețelul se agăța de ea, fără să strige, fără un cuvânt. Nici măcar nu mai plângea.

 

****

— Trebuie să facem ceva. Nu trebuie să-i lăsăm să ne omoare, să nu mergem ca vitele la tăiere. Trebuie să ne revoltăm.

 

Printre noi se aflau câțiva bărbați solizi. Aveau pumnale și îi îndemnau pe tovarășii lor să se arunce asupra gardienilor înarmați. Un tânăr spunea:

— Lumea trebuie să afle că există Auschwitz. S-o afle cei care ar mai putea să scape…

 

Însă bătrânii își implorau copiii să nu facă prostii:

— Nu trebuie să ne pierdem încrederea, chiar dacă sabia atârnă deasupra capetelor noastre. Așa vorbeau înțelepții.

 

Vântul revoltei s-a liniștit. Am continuat să mergem până la o răscruce. În centru se afla doctorul Mengele, faimosul doctor Mengele (ofițerul SS tipic, cu fața plină de cruzime, nu lipsit de inteligență, cu monoclu), cu o baghetă de dirijor în mână, în mijlocul celorlalți ofițeri. Bagheta se mișca fără încetare, când la dreapta, când la stânga.

 

M-am trezit deodată în fața lui.

— Vârsta? m-a întrebat, pe un ton care se voia probabil patern.

— Optsprezece ani.

 

Vocea îmi tremura.

— Sănătos?

— Da.

— Meseria?

 

Să spun că eram student?

— Agricultor, m-am auzit spunând.

Această conversație nu a durat mai mult de câteva secunde. Mie mi s-a părut că a durat o veșnicie.

 

Bagheta s-a îndreptat spre stânga. Am făcut o jumătate de pas în față. Mai întâi voiam să văd unde era trimis tata. Dacă se ducea la dreapta, m-aș fi dus după el.

Încă o dată, bagheta s-a înclinat spre stânga. Mi s-a luat o piatră de pe inimă.

 

Nu știam care direcție era cea bună, în dreapta sau în stânga, ce drum ducea la închisoare și ce drum ducea la crematoriu. Nu încă. Totuși, eram fericit: eram alături de tata. Convoiul continua să avanseze, încet.

 

Un alt deținut s-a apropiat de noi:

— Mulțumiți?

— Da, a răspuns cineva.

— Nefericiților, vă îndreptați spre crematoriu.

 

Se părea că spune adevărul. Nu departe de noi, dintr-o groapă urcau spre suprafață flăcări, flăcări gigantice. Ceva ardea acolo. Un camion s-a apropiat de groapă și a aruncat încărcătura: copii mici. Bebeluși! Da, i-am văzut cu ochii mei… Copii aruncați în flăcări. (Este oare de mirare că de atunci somnul mă ocolește?)

 

 

*****

Pe la mijlocul lui ianuarie, piciorul drept mi s-a umflat din cauza frigului. Nu mai puteam să pășesc.

 

M-am dus la doctor. Acesta, un mare doctor evreu, un deținut ca și noi, a fost categoric: „Trebuie operat! Dacă mai așteptăm, va trebui să-ți amputez degetele de la picior și poate chiar gamba.“

 

Asta mai lipsea! Dar nu aveam de ales. Doctorul se hotărâse pentru operație, nu aveam ce discuta. Eram chiar mulțumit că luase el această decizie.

Mi s-a dat un pat, cu cearșafuri albe. Uitasem că oamenii obișnuiau să doarmă pe cearșaf.

 

La spital nu era rău deloc: aveam dreptul la pâine și la o supă mai consistentă. Aici nu era clopot, nici apel, nici nu trebuia să muncești. Din când în când, îi puteam trimite un codru de pâine tatei.

 

Lângă mine stătea un evreu ungur bolnav de dizenterie. Numai piele și os, cu ochii stinși. Îi auzeam doar vocea: era singurul semn că trăia. De unde avea forța să vorbească?

 

— Nu e cazul să te bucuri prea tare, dragul meu. Și aici există triere. Chiar mai des decât afară. Germania nu are nevoie de evrei bolnavi. Germania nu are nevoie de mine. La viitorul transport, vei avea un alt vecin de pat. Ascultă-mă, urmează-mi sfatul: părăsește spitalul înainte de triere!

 

Vorbele astea care ieșeau parcă din pământ, dintr-o formă fără chip, m-au îngrozit peste măsură. Cu siguranță, spitalul era foarte mic și, dacă veneau noi bolnavi, trebuia să li se facă loc.

 

Poate că vecinul meu fără chip, care se temea că se va număra printre primele victime, voia pur și simplu să mă alunge, să elibereze patul pentru a-și da o șansă de supraviețuire. Poate că nu voia decât să mă sperie. Dar dacă era adevărat ce spunea? Am hotărât să aștept să văd ce se întâmplă.

 

Medicul a venit să mă anunțe că mă va opera a doua zi.

— Nu te teme, a adăugat, totul va fi bine.

 

La ora zece dimineața, am fost dus în sala de operații. Doctorul „meu“ era acolo. M-am liniștit. Simțeam că în prezența sa nu se putea întâmpla nimic rău. Fiecare cuvânt al său era o binecuvântare și fiecare privire îmi dădea speranță.

— O să te doară puțin, mi-a spus, dar o să treacă. Strânge din dinți.

 

Operația a durat o oră. Nu m-au anesteziat. M-am uitat tot timpul la doctor. Apoi am simțit că leșin…

Când mi-am revenit, am deschis ochii și la început nu am văzut decât alb, cearșafurile, apoi am zărit fața doctorului, deasupra mea:

 

— Totul a fost bine. Ești tare curajos, micuțule. Ai să rămâi aici două săptămâni, ai să te odihnești și ai să te înzdrăvenești. Ai să mănânci bine, ai să-ți destinzi corpul și nervii…

 

Îi urmăream mișcările buzelor. Înțelegeam cu greu ce îmi spunea, dar murmurul vocii sale îmi facea bine. Deodată, fruntea mi s-a acoperit de broboane reci de sudoare: nu-mi simțeam piciorul! Îmi fusese amputat?

 

— Domnule doctor, am bolborosit, domnule doctor?

— Ce este, micuțule?

Nu aveam curajul să-l întreb.

 

— Domnule doctor, mi-e sete…

Mi-a adus apă. Surâdea. Se pregătea să iasă, avea și alți bolnavi.

— Domnule doctor?

— Ce este?

— Voi putea să mă folosesc de picior?

 

A încetat să surâdă. Mi s-a făcut frică. M-a întrebat:

— Micuțule, ai încredere în mine?

— Foarte multă încredere, domnule doctor.

 

— Ei bine, ascultă-mă: peste cincisprezece zile vei fi complet refăcut. Vei putea să mergi ca toți ceilalți. Talpa piciorului tău era plină de puroi. Trebuia să tai punga aceea. Nu ți-am amputat nimic. Ai să vezi, peste cincisprezece zile ai să te plimbi ca toată lumea.

Nu-mi rămânea decât să aștept cincisprezece zile.