Meena Kandasamy este o poetă, scriitoare, traducătoare și activistă de origine indiană. Născută în 1984 la Chennai din părinți tamili, amândoi profesori universitari, a avut dintotdeauna o înclinație către poezie și a început să scrie versuri la vâsta de șaptesprezece ani. În scrierile ei, abordează teme precum anularea castelor, drepturile femeilor și identitatea lingvistică. Activitatea ei socială se centrează pe problemele de gen și împărțire pe caste și critică societatea pentru stereotipizarea rolurilor în baza acestor categorii. Toate aceste subiecte se regăsesc în cele două volume de poezie pe care le-a publicat: Touch (2006) și Ms. Militancy (2010), precum și în cele trei romane apărute până în prezent: The Gypsy Goddess (2014), Când te lovesc (2017) și Exquisite Cadavers (2019). Ultima carte, The Orders Were To Rape You: Tigresses in the Tamil Eelam (2021), este o colecție de eseuri. Romanele ei au ajuns pe lista scurtă a Women᾿s Prize for Fiction, International Dylan Thomas Prize, Jhalak Prize și Hindu Lit Prize.

A tradus mai multe texte politice din tamilă, iar articolele și eseurile ei au apărut, printre altele, în The White Review, Guernica, The Guardian și The New York Times.

Te invităm să citești un fragment din romanul Când te lovesc sau Portret al scriitoarei ca tânără soție, tradus din limba engleză de Roxana Tocilescu și publicat în colecția musai a Editurii ART.

Ce împiedică o femeie să iasă dintr‑o relaţie abuzivă?

Feministele de modă veche vor vorbi despre independenţa financiară. O femeie e liberă dacă are bani să se întreţină. Cu o slujbă, va începe să prindă curaj. O slujbă îi va rezolva miraculos toate problemele. O slujbă îi va da acces la o comunitate. Într‑o zi va intra în birou şi va fi întrebată de vână­taia de deasupra sprâncenei, iar ea va răspunde că s‑a lovit de un perete, dar colegii vor şti că soţul ei o bate şi o vor strânge într‑o îmbrăţişare protec­toare. La slujbă, femeia va găsi o prietenă care‑i va fi alături la bine şi la rău. Slujba îi va crea un grup de sprijin, oameni care‑i vor oferi acces la poliţie, la avocaţi, la judecători.

La birou va exista cel puţin un bărbat – unul bun, cinstit şi la locul lui – care s‑o considere atră­gătoare, care să‑i strecoare bileţele de dragoste prin­tre întâlnirile săptămânale, care‑o iubeşte pentru ceea ce e, care o face să se simtă frumoasă, care o face să râdă. În absenţa unui asemenea bărbat, femeia va găsi o iubită lesbiană. Câteodată, dragos­tea lesbiană n‑are legătură cu prezenţa sau absenţa bărbaţilor şi femeia îi întoarce spatele celuilalt sex pentru a trăi fericită – şi în siguranţă – până la adânci bătrâneţi.

Abstractizările sunt simple, dar povestea mea, ca de altfel povestea oricărei alte femei, e diferită.

*

Nimeni nu cunoaşte realităţile specifice situa­ţiei mele.

Cum să te angajezi când:

 ajungi undeva în mijlocul semestrului şcolar?

 n‑ai nici o cunoştinţă în acest oraş străin?

 soţul tău te‑a obligat să ieşi de pe reţelele de socializare?

 n‑ai un telefon al tău?

 soţul tău stă cu ochii pe toate mesajele pe care le primeşti şi răspunde la ele?

 nu vorbeşti limba din regiune?

 ai mai întâi responsabilitatea soţiei de a zămisli copii?

Lista e deja lungă. Acestea nu sunt regretele unei persoane fără slujbă. Sunt plângerile unei soţii încarcerate.

*

Să zicem că mi se dă voie să am o slujbă. Evadarea zilnică asigurată de un job de la nouă la cinci mi‑ar rezolva problema? Această libertate va compensa pactul pe care se pare că l‑am făcut cu diavolul în căsnicia asta? Aş respira nestingherită preţ de câteva ore şi m‑aş bucura să mă întorc acasă la acest stat al urii care mă aşteaptă? M‑aş obişnui cu viaţa asta, ar deveni noua normalitate? Sau lumea din afară ar pune piciorul în prag şi‑ar interveni? N‑am răs­punsuri la întrebările astea. Până acum, în scurta mea viaţă de soţie pe care o duc în acest oraş, n‑am făcut decât să iau parte la acelaşi mic balet verbal care are loc de fiecare dată când ies din casă şi mă întâlnesc cu vreun vecin sau în rarele ocazii când îmi vizitez soţul la facultate ca să‑i duc prânzul şi mă intersectez cu studenţii şi prietenii lui.

Ce mai faci?

Ai mâncat?

Îţi place în Mangalore?

Îţi place vremea?

Îţi place ploaia?

Îţi place mâncarea din Mangalore?

Ai avut un weekend plăcut?

Ce planuri ai pentru săptămâna asta?

Aici, conversaţiile urmează acelaşi tipar. Un schimb nesfârşit de trivialităţi absolute. Nici o întrebare care să aştepte un răspuns onest. Întrebă­rile se pun ca să ne antrenăm în conduita formală.

Întrebări care sunt saluturi. Întrebări care sunt substitute. Întrebări care umplu timpi stânjenitori. Întrebări care sugerează un interes care nu există. Întrebări care se prefac că ascultă.

Niciodată, dar niciodată, o întrebare care vrea să afle.

E un registru, un gen de discuţie care‑i e rezer­vat nevestei nou‑venite în oraş, un gen de discuţie care‑i e dedicat străinului pe care abia l‑ai cunoscut; nu există nici un moment în conversaţia asta coo­perantă când aş putea spune adevărul.

*

Iată unul dintre lucrurile pe care ni le‑au pre­dat în facultate. Am fost uimită de această faţetă a interacţiunii sociale – am fost surprinsă să aud că avea şi un nume, „fenomenul politeţii“ – şi am con­siderat‑o a fi o mare realizare a civilizaţiei noastre. Credeam că apogeul sofisticării fusese atins odată cu acest foxtrot nervos pe care‑l executam cu stră­ini, fără să rănim niciodată, fără să‑i facem vreo­dată să‑şi scoată la iveală rănile. Totul a fost perfect repetat şi coregrafiat.

Doi sociolingvişti, Penelope Brown şi Stephen Levinson – despre care nu ştiu decât un singur lucru savuros şi plauzibil, şi anume că erau căsă­toriţi – au înaintat această teorie. Ipoteza lor era că oamenii folosesc politeţea drept o amăgire de comun agreată pentru a se ajuta unii pe alţii să sal­veze aparenţele. Traducere: în viaţa reală, spre deo­sebire de cadrul unui examen, nici un străin nu‑ţi va adresa o întrebare care te va pune în dificultate.

Studiam asta la curs pentru că era ceva univer­sal, ceva ce se petrecea în cadrul fiecărei limbi de pe pământ. La acel moment, mi se părea a fi ceva reconfortant.

Oricare vor fi fost avantajele acestei funcţii pen­tru restul umanităţii, am ajuns acum s‑o privesc ca pe‑o eroare de proiectare a limbajului. Nu există nimic în structura limbajului care să pornească un cod roşu în mijlocul politicosului ping‑pong verbal, nimic care‑ar putea întrerupe amabilitatea jucată, funcţionând ca un strigăt de ajutor secret.

*

Încercând să‑mi amintesc momentul când m‑a lovit soţul meu prima oară, nu întâmpin decât lacrimi fierbinţi de sticlă şi frica persistentă declan­şată de frecvenţa cu care ajunsese să se întâmple asta. Reconstituirea evenimentelor nu ajută. Mereu începe cu o acuzaţie stupidă, dezminţirea mea, o ceartă, iar pe parcurs, ciocnirea verbală se trans­formă într‑un torent de lovituri. Acuzaţiile ies în evidenţă prin trivialitatea lor – De ce‑ţi spune băr­batul ăsta „draga mea“? De ce ţi‑ai şters e‑mailurile din coşul de gunoi? De ce sunt doar nouă apeluri în lista de apeluri, al cui era numărul pe care l‑ai şters? De ce n‑ai spălat chiuveta? De ce încerci să mă omori punându‑mi prea multă sare în mâncare? De ce nu scrii anonim? De ce n‑ai respins imediat invitaţia la conferinţă când ştii prea bine că n‑o să te las să călătoreşti singură? –, câteodată mărul dis­cordiei e atât de insignifiant, încât mă întreb dacă acuzaţiile lui nu sunt decât nişte pretexte şi şiretli­curi ca să mă lovească.

N‑am pe nimeni cu care să pot vorbi despre ce se petrece în spatele acestor uşi închise. Momentan nici măcar nu sunt sigură că vreau să vorbesc cu cineva despre lucrurile prin care trec.

Într‑o după‑amiază mohorâtă, pot să inventariez armele abuzului care s‑au adunat prin casă. Cablul de la MacBook‑ul meu, care mi‑a lăsat pe braţe urme subţiri şi roşii. Coada de mătură care m‑a lovit de‑a curmezişul spatelui. Carnetul de notiţe ale cărui muchii mi‑au întâlnit încheieturile dege­telor. Cureaua lui maro din piele. Veselă spartă din ceramică, după o călătorie scurtă pe post de farfu­rii zburătoare. Furtunul de scurgere al maşinii de spălat.

N‑am ştiut că asta e viaţa exemplară care o aşteaptă pe o proaspătă soţie.

*

Înainte să ne căsătorim, am discutat despre ce aveam de gând să facem. O ceaţă roşie‑rozalie. N‑aveam nimic bine stabilit; dar îmi plăcea. Inde­cişi, nepregătiţi, spontani. Tot ce ştiam eu era că urma să ne mutăm în Mangalore, unde soţul meu preda literatură engleză. Aveam să prind şi eu un post de predat, poate chiar la aceeaşi universitate. Până atunci, urma să încerc să scriu. Mai târziu aveam să ne punem problema dacă ne place acolo, dacă să ne mutăm sau nu. Urma să fim în voia sor­ţii. N‑avea să ne lege nimic. Urma să plutim anco­raţi unul de altul. Ne pregăteam să sărim în gol. Ţinându‑ne de mâini, pregătiţi să cădem sau să zbu­răm. Ca să fie cu atât mai palpitant, eram legaţi la ochi. Sau, cel puţin, eu eram legată la ochi. Pare c‑a trecut foarte multă vreme de‑atunci.

*

— De ce nu vii să predai în locul meu într‑o zi? Aranjez eu. Asta o să te ţină ocupată.

Iau propunerea ca pe un gest de afecţiune reci­procă, o declaraţie că‑mi apreciază eforturile.

Ne‑am instalat în toată regula: în frigider avem lapte, ouă şi aluat pentru idli1; plesnetele ven­tilatorului din tavan nu ne mai trezesc noaptea; situaţia gândacilor din bucătărie e ţinută sub con­trol. Rutina zilnică şi‑a găsit făgaşul.

Oferta lui vine după o campanie de sâcâială foarte blândă din partea mea: există sau nu vreo oportunitate de angajare pentru mine?

Pot să predau aici? Poţi să te interesezi tu pen­tru mine? N‑ai nevoie de o copie a CV‑ului meu? Aş putea să găsesc ceva temporar? Nu crezi c‑ar fi drăguţ să mai ies din casă din când în când?

— La Saint Alfonso nu li se permite cupluri­lor căsătorite să lucreze în aceeaşi instituţie, există o politică în sensul ăsta, mă informează el degajat într‑o seară, când îl presez în legătură cu progresul făcut. Universitatea‑soră ar fi o posibilitate, dar pro­blema e că trebuie să aştepţi următorul semestru ca să încerci să te angajezi acolo.

Propunerea de‑a le preda studenţilor lui e marea concesie. Până şi şeful de departament e fericit cu acest aranjament.

O săptămână mai târziu, preţ de o singură oră, îi iau locul în faţa studenţilor.

În mijlocul cursului meu despre literatura post­colonială, observ cum un student îi pasează altuia un bileţel scris de mână. Îl ignor, îmi continui lecţia, dar pe măsură ce biletul circulă, sunt obli­gată să fac ceva. Mă apropii de băncile lor şi le iau bucata de hârtie. Haideţi, vă rog, să donăm cu toţii câte cincizeci de paisa ca să‑i cumpărăm soţiei pro­fului nişte ulei de cocos şi un pieptăn. Arată ca o cer­şetoare cu părul ei despletit.

Obrajii îmi ard, dar mototolesc biletul în pumn şi‑mi termin lecţia, cu toată demnitatea care mi‑a mai rămas. Să stau în faţa unei săli de cincizeci de femei şi bărbaţi care‑mi judecă aspectul fizic, în timp ce încerc să predau, nu e tocmai descrierea jobului meu ideal.

În acea după‑amiază, cu biletul încă mototolit în buzunar, îi povestesc soţului meu cele întâmplate. Se lansează într‑o predică: el mi‑a tot zis să învăţ de la oameni, el mi‑a tot zis să mă îmbrac şi să mă port aşa încât aceştia să mă respecte. Prima zi afară din casă îmi iese pe nas.“

Când te lovesc sau Portret al scriitoarei ca tânără soție de Meena Kandasamy

Traducere din limba engleză și note de Roxana Tocilescu

Colecția musai, Editura ART, 2022