Ficțiune cu punch-line. „Decuplări monstruoase” de Alex Moldovan
Într-o zi de toamnă destul de mohorâtă (așa era în București, nu știu în Cluj), cineva a deschis Facebook-ul. Habar n-am dacă pe telefon sau pe laptop/desktop. A văzut un articol despre seria Olguța a lui Alex Moldovan și a simțit cum preaplinul ideilor și-al simțirilor trebuie revărsat. Probabil nu are cont de TikTok, așa că a dat frâu liber emoțiilor pe Facebook, într-un comentariu. Printre idei și cuvinte s-a aflat și revelația „acuplare monstruoasă”. Ce-a urmat e ceața care acoperă orice înflăcărare din social media după două-trei zile; dar și titlul pe care-l poartă primul volum de flash fiction publicat de Alex Moldovan: Decuplări monstruoase (Editura ART, 2025). Pentru că, atent observator al lumii din jur, autorul nu putea rata așa inspirație. Retușată cât să surprindă ironia, sarcasmul și umorul pe care textele lui le conțin.
Dacă titlul este nou-nouț, prozele sunt scrie între 2008 și 2010, în vremea blogurilor, pe când, spune autorul, „Facebook-ul abia începea să facă ochi și bani”. Dar, pentru că au de-a face cu năravuri, bucurii și iritări omenești (acum, cu avântul inteligenței artificiale, „omenești” nu mai pare în plus aici), sunt la fel de fresh. Ba unele parcă și-au lărgit semnificațiile în urma dospirii. La tine mă gândesc, triptic „Despre artă”.
Din cele peste o sută de proze scurte și foarte scurte, preferata mea e „Succesul”. Ba nu. „Cum se izbucnește în plâns”. Ba „Succesul”. Bine: dintre cele scurte, e „Succesul”. Dintre cele foarte scurte e „Cum se izbucnește în plâns”. Despre aceasta din urmă nu o să spun nimic, pentru că nu poți adăuga niciun cuvânt (cum nu poți extrage niciunul care să fie în plus) la ghidul ăsta atât de concis și lămuritor. Dar despre „Succesul” aș avea atâtea de spus! Că mi se pare că descrie atât de bine unele așteptări, unele medii, unii oameni. Dar n-o să zic prea multe, mai ales că dictonul citat acolo conține un întreg univers: „Ferește-te de cei care au muncit din greu ca să ajungă cineva.“ Iar continuarea mi-a adus aminte de romanul grecului Makis Tsitas, Martor mi-e Dumnezeu (traducere Claudiu Sfirschi-Lăudat), în care protagonistul Chrysovalandis ajunge cam la aceleași concluzii și reacționează cam cu aceeași resemnare. Spre deosebire însă de eroul lui Tsitas, naratorul-personaj al lui Alex Moldovan apăsă mai tare pedala sarcasmului:
„Nimic nu e mai enervant decât cei care își închipuie că dacă au muncit pentru ceva, merită admirați indiferent de rezultate. Am momente în care îmi spun că sunt un impostor și că nu e corect ce se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu mă bucură succesul sau că somnul mi-e tulburat de remușcări față de cei care se spetesc pentru a ajunge la rezultate oricum inferioare mie. N-a spus nimeni că viața e corectă.”
Alex Moldovan la lansarea volumului „Decuplări monstruoase” la Bookfest, alături de Ema Stere și T.O. Bobe
Pentru că am ajuns în zona ecourilor literare pe care Decuplări monstruoase le aduce, nu pot să nu-l citez pe T.O. Bobe, un autor cu care Alex Moldovan are multe afinități stilistice (inclusiv în statusurile de pe Facebook) și care notează pe coperta a patra a volumului:
„Seci, juste, ingenioase, realist de absurde, flash-urile din volumul acesta au răceala mecanică a lui Urmuz, umorul metafizic pe care David Foster Wallace i-l atribuise odată lui Kafka, cinismul tandru al lui Caragiale, stranietatea lui Roland Topor, dar și exactitatea cruzimii lui Thomas Bernhard sau ironia lui M.H. Simionescu, ceea ce, citindu-le, îți insuflă uneori angoasa calmă din tablourile lui De Chirico și face din Alex Moldovan un autor inclasabil, din familia celor ce nu pot fi comparați niciodată cu nimeni.“
Cam cât de ingenioase? Cam atât:
„De o vreme încoace, cu noi în pat doarme un bărbat străin. Știu asta pentru că am verificat și nu-s eu. L-am remarcat din întâmplare într-o noapte, când suflarea lui mi-a ajuns la urechi și m-a trezit. Habar n-am cine e sau cum a ajuns acolo. Și nici nu i-am vorbit, căci n-aș ști ce să-i spun: sunt cam timid din fire.”
Continuarea e de găsit în proza „Un bărbat”.
Cam cât de realist de absurde? Cam atât:
„Dar riscurile cele mai mari ni le asumăm cu ocazia manifestațiilor noastre publice, când ne strângem câte trei inși în diferite părți ale orașului și, fără a ne intersecta vreun pic traseele, murmurăm imperceptibil și dăm din cap cu subînțeles.”
Cât despre umor, cinism și angoasă – greu să găsești vreun text care să nu cuprindă măcar un duo dintre cele trei. Când se întâlnesc toate, iese „O seară în oraș”, o proză la care nu știi dacă să râzi sau să strângi din dinți, care te bântuie mult timp după ce-ai citit-o:
„Chiar nu știu de ce am venit aici. Eu sunt de vină, pentru că am cedat stăruințelor ei. Parcă s-a țicnit. Degeaba am insistat să mergem într-un loc mai frumos, pe o terasă, de pildă, sau într-unul din localurile boeme pe care le frecventam. Și mâncarea e proastă, din câte am auzit. Ca să nu mai vorbesc de servire și de personal. Angajați mai aroganți n-ai să găsești niciunde, de parcă.”
Aici e doar jumătate din text. Vă invit să savurați finalul. Ca un bun arhitect al tensiunii, Alex Moldovan își construiește prozele îndreptate spre un punch-line care chiar asta face. Te lovește în moalele capului. Desigur, atunci când nu alimentează suspansul, când nu crește intensitatea cuvânt cu cuvânt până la un punct climatic în care te lasă suspendat, să te descurci singur cu aerul rarefiat și frica de înălțime. Ca-n „Toate acestea sunt adevărate?”. Atenție, e pe riscul vostru!
Vreți încă o mostră de flash fiction (cu un strop – make it double!) de introspecție marca Alex Moldovan? Interviul pe care autorul i l-a acordat recent Emei Cojocaru ne ajută:
„Oamenii își închipuie că dacă scrii o carte poți pune în ea toate tâmpeniile care-ți trec prin cap. Nimic mai fals. E limpede că nu poți scrie toate tâmpeniile, ci doar o mică parte. Cel mai bine scriu reactiv, când mă enervează rău ceva – o situație absurdă, o vorbă aruncată aiurea, un om care face lucrurile într-un mod absolut corect, dar total greșit.”
Cum am mai spus deja, sarcasmul și ironia sunt la ele acasă în Decuplări monstruoase. Acum, după ce am citit cartea, nu pot să nu mă gândesc la contextele care l-au inspirat pe Alex Moldovan să scrie unele proze. Iar textul „Succesul” este preferatul meu. Ah, am mai spus asta.
P.S. Dacă vă întrebați „ar fi Alex Moldovan interesat să dezvolte unele texte în proze mai ample?”, găsiți răspunsul tot în interviul cu Ema Cojocaru. Și tot acolo descoperiți și un text-bonus, care poartă chiar titlul volumului. E clar că literatura a ieșit de mult dintre filele cărților sau Word-urile laptopurilor.
