Beţia adâncului

Te ţii strâns cu dinţii de muştiucul de cauciuc şi simţi presiunea în timpane pe măsură ce te scufunzi alături de Jaques şi Didi mai jos decât a făcut-o orice alt scafandru marin. Dai nas în nas cu murene cu priviri de balaur – paznici de comori subacvatice, o dai parte-n parte cu epinefeli giganţi, detonezi mine marine lăsate în urmă de război şi cotrobăi prin epave după vase din porţelan pentru nunta lui Didi. Apoi, cuprins de înşelătoarea „beţie a adâncului”, te întorci împleticit spre suprafaţă, sperând că vei evita un accident de decompresie.

Cam aşa aş rezuma bestseller-ul lui Jacques-Yves Cousteau, Lumea tăcerii, un volum memorialistic în care exploratorul francez îşi povesteşte începutul de carieră, din anii ’30-’40. O perioadă plină de entuziasm şi de experimente, în care el şi camaradul său, Frédéric Dumas, stabilesc recorduri la scufundări, îmbogăţesc ştiinţa adâncurilor de sub umbrela Grupului de cercetări subacvatice şi slujesc în marina franceză în cel de-Al Doilea Război Mondial.  

O fac ca doi copii neobosiţi să descopere lucruri noi, ca doi adolescenţi dornici să se pună în situaţii limită şi ca doi adulţi care învaţă din greşeli şi ştiu până unde să se aventureze. Totul cu o încăpăţânare de admirat, pregnantă mai ales în cazul lui Dumas (Didi), care, după câte o experienţă soră cu moartea, de-abia aştepta să o repete, cu lecţia învăţată.

Cartea are 14 capitole cu experienţe variate şi risipite din scufundările celor doi. Povestitorii îţi impun de multe ori cunoştinţe tehnice solide, alteori te surprind cu savoarea unui roman de aventură – există un dozaj bun între cele două registre. Scriitura are un ritm alert, cu fraze scurte, concise – asta i se datorează probabil jurnlistului James Dugan, care l-a editat pe Cousteau – şi atrage printr-un combo de entuziasm şi suspans din care nu lipsesc momente de groază, sincopate pe alocuri de prea multe descrieri şi detalii tehnice.

Central este aparatul autonom de respirat sub apă, acvalangul: un plămân automat de scufundare cu aer comprimat, conceput de Cousteau şi de inginerul francez Émile Gagnan, care stă la baza tehnologiei scuba diving de astăzi. Acesta a făcut posibilă explorarea subacvatică autonomă, de mai lungă durată și la adâncimi mai mari, deşi Cousteau spune despre el la final că era prea primitiv pentru nivelul la care ajunsese ştiinţa la acea vreme.

Acvalangul dă startul cărţii şi al aventurii submarine. Cousteau îl primeşte într-o dimineaţă de vară din 1943, într-o cutie de lemn pe care o ridică dintr-o gară de pe Riviera Franceză. Spune despre el că este „rezultatul unor ani de eforturi și visuri”. Principalul său avantaj era că nu mai ţinea scafandrul „în lesă”, dependent de un furtun, ci îi permitea să se mişte liber sub apă şi să meargă tot mai adânc, într-o lume nouă care aştepta să fie descoperită.

Cu el în spate, Cousteau şi tovarăşii lui au făcut cele mai adânci scufundări de până atunci şi au descoperit efectele gazelor în universul care se întindea după limita de 40 de metri. Au învăţat cum să se ferească de „boala de compresie”, dureroasă şi debilitantă, provocată de inhalarea unei cantităţi prea mari de azot, şi s-au întâlnit cu „beţia adâncului” sau „narcoza azotului”: „un atac gazos asupra sistemului nervos central”, cum o descrie exploratorul, care-l face pe scafandru euforic şi-i anihilează instinctul de conservare.  

Tot cu el în spate au făcut filme şi fotografii subacvatice prin care au explorat zoologia marină – adevărate comori documentare –, au testat bombe şi au vânat minele naziştilor pentru marina franceză, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au făcut prim-planuri cu rechini şi s-au bătut cu ei, lovindu-i peste bot cu aparatul de filmat, s-au scufundat în peşteri, într-o beznă fără fund unde era să rămână pe veci, şi în nave naufragiate pe care le descopereau după ce băteau barurile din porturi şi pescuiau indicii de la marinari, pescari şi scafandri.

Au aflat, de exemplu, că un om în pielea goală rezistă mai bine la explozii decât un scafandru cu cască. Sau că nu e profitabil să găseşti o comoară în adâncurile mării, pentru că statul ţi-o jupoaie cu taxele lui. Sau că monştrii marini – caracatiţele, diavoli de mare sau murene –, consideraţi villains în romanele de aventură, sunt cu toţii inofensivi, în afara rechinilor. Sau că ar trebui să-şi menţină scufundările în limita de 90 de metri, după ce un tovarăş de-ai lor a depăşit-o cu 30 şi a murit: „beția adâncului îi smulsese muștiucul din gură și se înecase.”

Lumea tăcerii a fost publicată pentru prima oară în 1953. În mai bine de jumătate de secol, ea s-a vândut în peste cinci milioane de exemplare și a fost tradusă în zeci de limbi. Aici puteţi citi un fragment din ea, dar înainte de asta vă mai las şi eu unul, în care Cousteau povesteşte despre „beţia adâncului”, care l-a lovit în timpul unei scufundări după limita de 60 de metri:

Torsul motoarelor diesel de deasupra mi-a invadat mintea: s-a amplificat de parcă ar fi fost ritmul inimii universale. Am scris pe plăcuță: „Azotul are un gust scârbos.“ Abia dacă simțeam că țin markerul în mână; coșmaruri din copilărie au dat buzna în mintea mea. Eram în pat, bolnav, înspăimântat că totul pe lumea asta este vâscos. Degetele mele îmi păreau niște cârnați, limba – o minge de tenis, buzele mi se umflau grotesc în jurul muștiucului. Aerul era ca siropul; apa din jurul meu, un fel de gelatină, de parcă aș fi fost năclăit de aspic. Stăteam năuc, agățat de funia aceea. Lângă mine apăruse un individ vesel care-mi zâmbea – alter egoul meu, foarte sigur pe el, rânjindu-i sardonic bietului scafandru. Pe măsură ce treceau secundele, individul vesel a preluat controlul și mi-a ordonat să slăbesc strânsoarea funiei și să cobor mai adânc.

Articol de Dacian Negrea

Lumea tăcerii, Jacques-Yves Cousteau

• Traducere din limba engleză și note de Alfred Neagu
• Editura Sapiens, 2018