Avanpremieră „Lumea tăcerii” de Jacques-Yves Cousteau și Frédéric Dumas

„Este evident că omul trebuie să cucerească marea. Nu există altă opțiune.”

Scrisă în engleză împreună cu Frédéric Dumas și publicată pentru prima oară în 1953, Lumea tăcerii este o captivantă carte de memorii în care Jacques-Yves Cousteau relatează o parte din experiențele și aventurile de la începutul carierei sale. Acvalangul pe care Cousteau l-a perfecționat în anii 1940 (și care stă la baza tehnologiei scuba diving de astăzi) a făcut posibilă explorarea subacvatică autonomă, de mai lungă durată, deschizând calea către lumea fascinantă din adâncuri. Cousteau și Dumas au înotat alături de rechini, balene și caracatițe, au explorat epave și au pus bazele arheologiei subacvatice, au descoperit pe propria piele efectele fiziologice ale decompresiei și ale beției azotului, au inventat noi tehnologii și s-au expus detonărilor subacvatice pentru a testa rezistența unui scufundător la undele de șoc, au făcut filme și fotografii, și-au forțat limitele și au ajuns la adâncimi la care nimeni înaintea lor nu se mai aventurase vreodată, au doborât recorduri și au scăpat cu viață din situații limită. Deși a împlinit mai bine de 60 de ani de la prima apariție, Lumea tăcerii se bucură și astăzi de popularitate și rămâne o carte importantă pentru cei care iubesc știința, aventura și, bineînțeles, scufundările. Volumul se află în curs de apariție în colecția „Sapiens” a Editurii Art și poate fi precomandat până la data de 19 februarie 2019.

Ema Cojocaru

Muzeul scufundat

Mediterana adăpostește comori și mai frumoase, care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei astfel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.

Nicio navă comercială din Antichitate nu a fost conservată pe uscat. Vasele vikingilor, dezgropate din pământ, și barjele destinate plăcerii aparținând împăratului Traian, recuperate după drenarea Lacului Nemi din Italia, sunt minunate exemplare de nave necomerciale din vremurile antice, dar se cunosc puține despre ambarcațiunile folosite pentru comerț, care făceau legătura între popoare.

Primul indiciu despre navele clasice l‑am văzut în Golful Sanary, unde, acum 40 de ani, un pescar a scos la suprafață un cap din bronz. Dar omul a murit înainte să ajung eu la Sanary și n‑am putut afla niciodată unde l‑a găsit.

Câțiva ani mai târziu, Henri Broussard, șeful Clubului de Alpinism Subacvatic din Cannes, a adus la suprafață o amforă grecească, după o scufundare cu acvalungul. Vasul acela grațios de lut, cu două mânere, era recipientul de transport al Antichității, folosit pentru vin, ulei, apă și grâne. Navele comerciale feniciene, grecești, cartagineze și romane cărau mii de amfore rânduite pe polițe, în cală. Fundul lor este conic. Pe uscat erau înfipte în pământ, iar pe nave probabil că erau așezate în găuri tăiate în rafturi. Broussard relata că văzuse o grămadă de recipiente la 20 de metri adâncime. Nu și‑a dat seama că asta indica existența unei epave care ar fi putut fi cu totul îngropată.

Ne‑am scufundat de pe nava Élie Monnier și am descoperit amforele împrăștiate și sparte pe un strat compact de materie organică, pe un platou plin de alge cenușii pline de sedimente. Cu un furtun de absorbție puternic, am creat un fel de tunel ca să găsim nava. Din puțul acela am scos o sută de amfore întregi, majoritatea cu dopurile la locul lor. Câteva păstraseră chiar și sigiliul de ceară pe care erau gravate inițialele negustorilor de vinuri din acele vremuri.

Am sifonat mâl și amfore zile întregi. Cinci metri mai jos, am dat de lemn – podeaua punții unei nave de transport, unul dintre cele două vase comerciale antice pe care le‑am găsit. Nu eram echipați pentru a întreprinde o operațiune de recuperare completă, iar timpul nostru era și el limitat. Am scos de acolo amfore și mostre de lemn și am stabilit coordonatele unui sit hidroarheologic unic, care așteaptă doar o simplă operațiune de excavare. Cel mai probabil coca s‑a păstrat și poate fi scoasă în întregime. Și câte lucruri nu ar putea spune epava aceea despre sistemul de construcții navale și despre comerțul internațional din vremuri îndepărtate!

Despre navele antice știm câte ceva din reprezentările murale sau de pe vase ceramice și ne putem face o idee destul de clară despre tehnica acelor navigatori. Ambarcațiunile lor erau scurte și late și probabil că nu puteau înainta contra vântului. Puținele faruri existente pe atunci erau de fapt focuri întreținute pe țărmuri și nu existau nici geamanduri, nici balize de avertizare care să indice stâncile sau bancurile de nisip. Probabil comandanții de nave nu erau prea bucuroși să piardă uscatul din ochi și încercau mereu să acosteze pe timpul nopții. Poate că piloții beneficiau de cunoștințe adunate  de‑a lungul a generații întregi ca să întreprindă călătorii primejdioase pe mare. Condamnate să navigheze pe lângă țărmuri, navele erau victimele furtunilor iscate din senin în Mediterana și ale stâncilor înșelătoare. Așadar, probabil că cele mai multe s‑au dus la fund în apele puțin adânci de pe lângă maluri, în locuri accesibile scufundătorilor. Luptele navale și pirateria au sporit și ele numărul vaselor scufundate la mică adâncime. Sunt convins că sute de nave antice sunt conservate în straturile de sediment ușor accesibile.

O navă care s‑a scufundat la mai puțin de 20 de metri probabil că a dispărut, împrăștiată de acțiunea mareelor și curenților; dar, dacă a ajuns la adâncime mai mare, atunci cu siguranță că așteaptă în muzeul liniștit reprezentat de fundul mării. Dacă un vas s‑a scufundat pe un pat de piatră și nu a fost acoperit de sedimente cu totul, atunci a căzut pradă intensei activități marine: algele, bureții, planctonul și gorgonele l‑au acoperit. Fauna flămândă a mării caută hrană și refugiu într‑o epavă. Generații și generații de scoici au murit și au fost acoperite de alte animale, de excrețiile lor, de nisip și pământ, ce s‑au acumulat pe măsură ce nava se descompunea. După veacuri, acțiunea de acoperire și cea de devorare au ajuns la un echilibru, iar fundul mării s‑a vindecat, purtând mai departe un fel de cicatrice.

Scufundătorul are nevoie de un ochi expert pentru a descoperi semnele unei asemenea epave: o ușoară anomalie a conturului fundului mării, o piatră cu o formă ciudată sau curba elegantă a unei amfore acoperite de alge. Probabil că vasele lui Broussard au făcut parte din încărcătura de punte și e posibil ca acelea din cală să fi fost îngropate odată cu nava. Multe ambarcațiuni antice au dispărut fără urmă când scufundătorii care culeg coral sau bureți, fără să știe că amforele marchează locul unei epave îngropate dedesubt, au luat vasele fără să țină minte unde le găsiseră.

Indiciile care duceau la a doua navă clasică de transport (și singura descoperită) au fost foarte clare. E vorba de Galera din Mahdia. Numele cu care a fost desemnată este însă greșit: nu avea șiruri de vâsle; era o navă simplă, special concepută pentru a duce o încărcătură foarte mare pentru acele vremuri, adică cel puțin 400 de tone. Ambarcațiunea din Mahdia a fost construită în Roma Imperială, cu aproape 2000 de ani în urmă, cu scopul precis de a jefui comorile artistice ale Greciei. Iar modul în care am descoperit‑o a fost episodul culminant al unei povești arheologice cu caracter detectivistic.

Lumea tăcerii, de Jacques-Yves Cousteau și Frédéric Dumas

Traducere din limba engleză și note de Alfred Neagu

Editura Art, 2019, 208 pag.

Colecție: Sapiens