Recenzie: Morţi imaginare, de Michel Schneider

de Redacţia acum 5 ani

"A murit pentru că a avut un corp. A scris pentru a nu avea unul."
Scriitorul moare la capătul fiecărei propoziţii, al fiecărei cărţi încheiate, moare odată cu personajele sale şi îşi supravieţuieşte. El dispune de mai multe morţi pentru că dispune de mai multe vieţi imaginare. Viaţa noastra e reală doar pentru că e singura, iar moartea aparţine celorlalţi. Moartea „reală" a scriitorului ne aparţine nouă. Michel Schneider îşi asumă această moştenire „macabră" şi alcătuieşte un mic registru din ultimele clipe a 36 de scriitori, de la Montaigne la Truman Capote. Îl numeşte Morţi imaginare. Biografiile ies la iveală iluminate de ultima pîlpîire a vieţii. Îl vedem pe Dumas convins că îşi va cîstiga locul de dincolo înduplecîndu-l pe Dumnezeu cu o poveste şi aflăm mai multe poveşti despre ultimele sale cuvinte. Flaubert închide ochii pe canapeaua preferată, pe care o numea „otomană", imaginîndu-şi, poate, dansul unei cadîne pe care o întîlnise în Egipt. Kant moare într-o noapte de iarnă spunînd „Ajunge", un ecou al dimineţilor în care valetul său îl trezea invariabil cu: „E timpul". Pentru Pascal moartea devenise redundantă deoarece o uzase deja în Cugetări. Walter Benjamin se sinucide pe drumul care l-ar fi scăpat de nazişti şi pleacă fără să lase în urmă vreun corp. Cehov moare ca la teatru: întorcîndu-se cu faţa la perete şi spunînd într-o limbă care nu era a lui Ich sterbe - Mor.

Citeşte restul articolului aici.

Vă recomandăm şi