Unul dintre noi/ Utøya – de ce să citești cartea și să vezi filmul

Amenințarea teroristă este în mintea tuturor după 11 septembrie 2001. Iar această stare de fapt, această teamă constantă, a dus la multe reacții din momentul zero până acum, de la reacții xenofobe până la respingerea culturii arabe și a persoanelor de origine arabă ca pe un tot unitar, un tot malefic. Poziții radicale generate de teamă și de nevoia de a ne simți protejați. Dar ce faci atunci când atacul vine din interior? Când cel care atacă este chiar unul dintre noi, cum te protejezi atunci? Cum îl identifici? Cum îl izolezi?

Acestea sunt întrebările pe care și le pune autoarea norvegiană Åsne Seierstad în romanul numit chiar „Unul dintre noi”. Cartea spune povestea lui Anders Breivik, un norvegian getbeget, care pe 22 iulie 2011, a omorât 77 de persoane în numele vederilor sale extremiste, scopul declarat fiind acela de a opri islamizarea Norvegiei.

Dacă un eveniment similar s-ar întâmpla în România?

Într-una dintre cele mai deschise și multiculturale țări din Europa, Norvegia, situația în 2011 era similară cu cea din România: deși teama de un atac terorist era reală, poporul norvegian nu avusese încă parte de o asemenea tragedie. Așa că atunci când o mașină capcană a explodat în fața Guvernului, omorând 8 persoane, cei mai mulți s-au gândit la un atac din afara țării, nu unul pus la cale de un cetățean norvegian, crescut și educat de „statul bunăstării sociale”.

Autoarea urmărește pas cu pas viața lui Anders Breivik, de la copilărie, până la momentul atentatului, poate în încercarea de a înțelege cum s-a întâmplat ca el, cel care a trăit în sânul societății norvegiene, să își petreacă luni de zile construind o bombă artizanală. Jurnalistă de profesie, Åsne Seierstad, adună în acest volum o cantitate impresionantă de informații despre atacator: unde a locuit, unde a învățat, relația sa cu tatăl distant, cum se purta la adolescență alături de colegii de școală, preocupările și aspirațiile lui de tânăr și multe alte detalii înnebunitoare. Nimic neputând fi însă desemnat în mod clar ca factor declanșator al întregii catastrofe ce avea să vină.

Căci după primul atentat, cel cu mașina capcană, Anders Breivik s-a îndreptat spre insula Utøya unde avea loc o tabără pentru tineret a Partidului Muncitoresc. Aici a stat puțin mai mult de o oră, timp în care a tras nenumărate focuri de armă omorând 69 de adolescenți aflați pe insulă. Utøya este o stâncă în mare, ca un țarc de piatră, fără prea multe locuri în care te poți ascunde sau posibilități de a fugi, practic un loc unde tinerii lipsiți de orice apărare sau de posibilitatea de a lupta au fost vânați de un om înarmat.

Chiar dacă volumul este tributar stilului jurnalistic, rece și factual, paginile care descriu acest episod sunt crâncene, de la uimirea adolescenților care se transformă rapid în groază, până la incapacitatea și nepregătirea autorităților care nu au știut cum să intervină, nu au avut proceduri clare, oameni în posturile de poliție etc și practic au prelungit atacul cu minute bune.

Filmul completează cartea

Dacă stomacul vostru rezistă lecturii, vă recomand să continuați cu filmul dedicat acestei tragedii – Utøya. 22 iulie al regizorului Erik Poppe. Pelicula se concentrează doar pe momentul atacului de pe insulă, de altfel și durează fix câte minute a durat până Breivik a fost oprit: 72 de minute. Realizat în mare parte cu actori amatori, imaginile care ți se perindă prin fața ochilor nu îți arată niciun moment atacatorul, ci adolescenți fugind bezmetic în toate părțile în disperarea de a-și salva viața. Decizii ilogice, lipsa de opțiuni, zvonuri despre ceea ce se întâmplă de fapt, totul ți se înfige pe retină. Filmată cu o perspectivă unică, cea a adolescenților de pe insulă, și o singură secvență continuă pe tot parcursul filmului, fără tăieturi, desfășurarea faptelor îți crează impresia că ești una dintre victime, în mijlocul dezastrului, căutând din priviri sursa pericolului care se profilează doar ca o umbră printre copaci.

Dar cel mai greu lucru este să auzi împușcăturile de pe fundal. Uneori la intervale mai scurte, alteori la intervale mai lungi. Uneori răsună mai aproape. Alteori se îndepărtează de tine. Dar sunt acolo. Constant. Gândindu-te că fiecare dintre ele a mai luat o viață. Am văzut filmul acum o lună și sunetele astea încă îmi mai răsună în urechi.

Arta care stă în calea uitării

Nu în ultimul rând, ambele demersuri – cartea și mai apoi filmul – sunt stavile în calea uitării. Istoria reține câteva tragedii majore, pe care le exploatează apoi și le folosește ca exemple, dar câte astfel de orori nu sunt uitate doar pentru că sunt la dimensiuni mai mici? O astfel de gaură neagră este și atentatul din 2011 din Norvegia, iar transpunerea lui în artă e un pas spre memorarea lui și poate și spre înțelegere.

Text și fotografii de Andreea Chebac

Unul dintre noi, Åsne Seierstad

Traducere din limba norvegiană și note de Simina Răchițeanu

Editura ART, 2018