Telegrame de la Hendrik Groen, un pensionar din Amsterdam

Încă nu se știe cu certitudine dacă Hendrik Groen, al cărui jurnal a apărut în Olanda în 2014, este într-adevăr un octogenar autentic sau doar pseudonimul unui scriitor olandez mult mai tânăr, însă asta contează mai puțin. Timp de un an, Hendrik a documentat viața într-un cămin de bătrâni din Amsterdam, condimentându-și însemnările cu comentarii sociale și politice, dar și reflecții despre o sumedenie de teme, printre care un loc important îl are, desigur, bătrânețea. Alternând tonul mucalit și ironic cu cel serios, Hendrik vorbește deschis despre dificultățile și aspectele penibile cu care se confruntă persoanele vârstnice, despre neputință și moarte, singurătate și depresie. Însă octogenarul nu are de gând să îngroașe rândurile acelor bătrâni apatici și morocănoși, care nu mai au nicio așteptare de la un viitor ce stă sub semnul incertitudinii. Prin jurnalul său, Hendrik Groen ne transmite un mesaj prețios: te poți bucura de viață la orice vârstă, atâta timp cât ești capabil să râzi pe seama problemelor și a necazurilor.

Marți, 1 ianuarie // Încă un an în care n-o să iubesc persoanele în vârstă. Acel târșâit de picioare din spatele rolatoarelor ortopedice, acea nerăbdare inoportună, acea lamentare permanentă, acei biscuiți serviți la ceai, acele oftaturi și gemete. Eu însumi am 83 de ani și-un sfert.

Marți, 26 februarie // Încet și fără zgomot, perspectiva se îngustează și viața devine tot mai goală. Până când obiectivele zilnice sunt reduse la proporțiile unui biscuit și ale unei cafele. Jucăria bătrânilor.

Nu mi-o luați în nume de rău. Exagerez puțin. Când eu de fapt tocmai am întreprins câteva acțiuni importante pentru a mă bucura de ultimele zile. Cu prieteni noi și planuri sălbatice. Ura!

Vineri, 29 martie // Îi mai dau lui Dumnezeu o singură șansă: dacă astăzi, la ora trei fix, voi reuși să alerg din nou suta de metri în 12,4 secunde, mă întorc la sânul matern al Sfintei Biserici Romano-Catolice. Promit!

Sâmbătă, 27 aprilie // Copiii râd de aproximativ o sută de ori pe zi. Adulții, doar de vreo cincisprezece ori. Undeva, pe drum, ne trece pofta de râs. Cifre furnizate de un studiu. Vârstnicii nu sunt menționați ca o categorie aparte.

Vineri, 17 mai // Se cade mult în casa asta. Așa ca mine, din pricina covoarelor, dar și fără nici un motiv, pur și simplu pentru că cineva își pierde echilibrul sau se așază pe lângă scaun. Ca să se ridice de pe scaun, doamna Been s-a sprijinit de un cărucior de servit ale cărui roți nu erau blocate. Totul s-a răsturnat cu mare tămbălău. Hopa! Și s-a trezit într-un morman de biscuiți, cubulețe de zahăr și cănițe cu frișcă. Din fericire, termosurile erau bine închise.

Joi, 27 iunie // Oamenii bătrâni sunt uneori așa de îngălați. În fulgarinul lor cu pete și guler soios. Nu mai văd petele sau nu le mai consideră mare lucru. E păcat de bani să cumperi un pardesiu nou dacă nu ți se mai dă timp să-l ponosești. Așa că poartă rochii sau costume de-acum patruzeci de ani, pantofi uzați și șosete cu găuri. Începutul pierderii demnității. Dacă puțin le pasă de aspectul lor, nu trebuie să-și mai facă griji nici că mănâncă urât, că se scarpină fără jenă între picioare și că se spală pe cap doar o dată pe lună.

Luni, 29 iulie // Sunt multe plângeri în legătură cu mâncarea. Mai multe decât în mod normal. Noul bucătar se pare că gătește pentru toată lumea fără sare și are multă compasiune față de oamenii fără dantură: mâncarea de el nu e doar fiartă, ci răsfiartă. Totul poate fi mâncat cu paiul. Problema e că nimeni nu îndrăznește să stârnească o revoltă împotriva bucătăriei, iar probabilitatea ca vreunul dintre noi să-și dea foc în semn de protest e neglijabilă.

Joi, 15 august // Gradul de civilizație al unei țări se poate vedea în modul în care sunt tratați locuitorii ei bătrâni și vulnerabili. Trăim într-una dintre cele mai bogate țări din lume, însă ni se tot transmite același mesaj: îngrijirea voastră este prea scumpă.

Joi, 12 septembrie // Am auzit că, după modelul clovnilor de spital pentru copiii bolnavi, există și clovni speciali pentru persoanele în vârstă care se simt singure. Cum îi cheamă și de unde apar, nu știu, însă vreau să-i avertizez deja: să mă ierte Dumnezeu, însă clovnului care vine să mă înveselească o să-i crăp țeasta veselă cu ultimele puteri și o tigaie.

Miercuri, 16 octombrie // Sper să fi murit deja mai înainte ca toate infirmierele să fi fost înlocuite de roboți, fiindcă sunt mai ieftini. Dacă nu se va întâmpla asta, voi avea grijă să mai slăbesc ici și colo câte un șurub. Evert a promis să dărâme din greșeală cu scaunul lui cu rotile cât mai mulți roboți. Cred că e un scenariu de film bun.

Vineri, 1 noiembrie // În timpul vieții mele, populația Pământului a crescut de la două miliarde la șapte miliarde. Mai bine de trei ori într-o singură viață de om. Poate că asta e totuși schimbarea cea mai profundă care a avut loc vreodată în lume. Mai importantă decât revoluția industrială sau digitală.

Marți, 31 decembrie // N-o să las noul an să-mi scape printre degete. Înainte spre primăvară! Și apoi: înainte spre turul vinurilor! Tremurând de spaimă că nu le vom mai apuca. Tremuratul vine de la sine. Clubul „Bătrân, dar nu mort” trebuie să continuie să-și onoreze numele, altfel e un club de nimic.

Text și fotografii de Ema Cojocaru

Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și 1/4

Traducere din limba neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu

musai, 2018