Supererou de București. „Două loturi” – adaptare grafică de Valentin Ionescu
Vi s-a întâmplat să citiți un text, o carte și să vă transporte imediat în alt timp, în alt spațiu? Asta am pățit când am deschis Două loturi, adaptarea în bandă desenată realizată de Valentin Ionescu după nuvela lui I.L. Caragiale și publicată la Editura Grafic: eram din nou într-a șasea, banca a doua, rândul de la perete și mă gândeam ce-o însemna „oacheșă”, „fatalitate” (că știam cuvântul, nu-i problemă, dar era strict o superlovitură din Mortal Kombat – faza arcade) sau „chivuță”. Că atunci am citit pentru prima dată povestea lui Lefter Popescu. Au urmat multe alte lecturi, dar am rămas cu uimirea celei dintâi: cum să pierzi biletele? Cât ghinion să ai să încurci numerele la loterie? Cât de bine trebuie să te pricepi la literatură ca să scrii o asemenea poveste?
Și-am mai rămas cu ceva de atunci. Cu imaginea unui Lefter Popescu blajin, slab și palid. Și a soției sale nu mult diferită: îmi imaginam o femeie micuță, cu fața alungită și multe fire albe deja ieșite. Așa că am fost surprinsă când am văzut ilustrațiile lui Valentin Ionescu: dar nu așa arată Lefter, mi-am zis. După care am luat-o de la capăt și am înțeles. Ba da, așa arată Lefter Popescu, cel imaginat de artist. Căci asta este frumusețea: câte lecturi, atâtea interpretări. Norocul unora că au și talent să-și transforme imaginația în forme și culoare. Protagonistul ilustrat de Valentin Ionescu este destul de solid, are cearcăne largi, o gură mare și dinți albi, albi; e drept, se potrivește mult mai bine în atmosfera berăriei, în anturajul căpitanului Pandele și a comisarului Turtureanu. Îi vine mănușă și furia de-acasă și spartul farfuriilor și mânia desfășurată la casa chivuțelor.
În ceea ce o privește pe doamna Popescu, „o damă-naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă”, cea care se retrage când vine Pandele val-vârtej, fiindcă era „în négligé”, arată ca o femeie care s-ar târgui pentru zece farfurii. Valentin Ionescu îi păstrează „alunița cu păr d-asupra sprâncenii din stânga”, dar pare că îi transformă cordeluța roșie cu care își leagă părul într-o coroniță cu coarne roșii. Și sporește astfel aparenta ei implicare în afacerea biletelor.
Acum că nuvela s-a desfășurat sub formă de imagini, mi-am dat seama că pe vremea când o citeam la școală nu dădeam nicio importanță locului unde se petrecea toată drama lui Lefter Popescu. Da, avea loc în București, dar era un oraș îndepărtat, despre care nu știam mai nimic. De data aceasta, însă, am fost foarte atentă la settingul benzii desenate, mai ales la chenarele care conțin instantanee cu străzi bucureștene. Oare de unde s-a inspirat artistul, mă tot gândeam. Oare sediul Poliției chiar are legătură cu clădirea comisariatului din „acest început secol”? Dar statuia din fața ministerului unde lucrează domnul Popescu oare pe cine-o reprezenta? Ca să nu mai spun ce reușit e contrastul dintre urbanul zonei în care se învârt Lefter și amicii săi și izolarea în care „crește” casa chivuțelor. Interpretarea grafică deschide astfel un alt palier de discuții.
Valentin Ionescu s-a născut în 1990 în București. A făcut un liceu de construcții, dar experiența asta „l-a convins că ar fi mai bine pentru siguranța oamenilor dacă nu ar construi nimic”. Așa că a aprofundat pe cont propriu arta benzii desenate. A debutat în albumul colectiv Istorii din ’89, publicat de Muzeul Județean de Istorie Brașov – unul dintre proiectele foarte faine realizate de muzeu, un susținător activ al benzii desenate românești, cel care organizează și Festivalul Internațional de Benzi Desenate Istorice, ajuns anul acesta la ediția a VII-a (la care a participat și Valentin Ionescu, alături de Alexandra Goldillo – trebuie să vedeți romanul ei grafic pentru copii, Găinării. Misterul urmei uriașe!, publicat de miniGrafic – și alți autori).
Lucrările lui sunt de găsit și în diferite reviste de profil, iar Două loturi este primul său volum de autor. Considerându-se un „bucureștean par excellence”, nu e de mirare că Valentin Ionescu s-a oprit la Caragiale, un, se știe, privitor fin al capitalei, care nu s-a sfiit să-i ia moravurile și pretențiile peste picior ori de câte ori a avut ocazia. Iar Ionescu transpune ironia și sarcasmul în chenare ilustrate și bule de dialog. Și o face foarte bine.
Preferatele mele? Sunt destule, dar nu pot să nu mă opresc la pagina cu gloria înșelătoare a lui Lefter Popescu, demnă de o memă în toată regula, în care, parcă într-o combinație de Leonardo DiCaprio din Django Unchained și cel din The Great Gatsby (cu un fine touch dâmbovițean), anunță cocoțat pe masă: „Bere la toată lumea! Lefter plătește!” În termeni de „o imagine cât o mie de cuvinte”, scena găsirii biletelor este de manual. Trecerea de la agonie la extaz se citește atât de bine pe fața lui Lefter, că nu pot să nu fiu curioasă dacă grimasele personajului au fost desenate dintr-un foc sau au rezultat într-un proces mai lung de schițe și variante (poate la un moment dat o să aflu de la însuși autorul).
Muștruluiala „turbatului” de șef de la început se duce în resemnarea din momentul în care ajunge în birou și-și ține capul în palmă, culminează cu ridicarea în aer a celor două nenorocite de bucăți de hârtie (nu înainte de a le avea în caseta centrală, unul peste altul, purtând în strălucirea lor toate speranțele bietului Lefter), se transformă rapid în serenitate (știu, ce cuvânt mai e și ăsta, dar cum altfel să descrii starea de fericire, împăcare, calm și gânduri de „pe cine mai faci tu prăpădit, fraiere”?) și ajunge la deznodământul cu domnul Eleutheriu Popescu scriindu-și demisia. Câte nu i-or fi trecut prin cap atunci când a așternut pe hârtie diplomata explicație: „sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului”. Ilustrația lui Valentin Ionescu ne lasă nenumărate portițe. Ne putem imagina toată avalanșa de injurii care-i inundau mintea, dar pe care le-a lăsat acolo, să dospească, scoțând la lumină doar acel „vă rog respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest Onor. Minister”. Ca un domn.
Lefter Popescu nu este singurul personaj a cărui mimică spune mai mult decât bulele de dialog. Poate cel mai șocant este vânzătorul de lozuri, cel care apare încă din prima pagină și pare rupt dintr-un SF cu eroi și antieroi. Cu gingiile supradimensionate, cu dinții răsfirați pe-afară, partă niște ochelari care nu știi dacă au lentile sau niște monede care-i acoperă ochii, așa cum se pun la morți pentru vămile spre Lumea de Dincolo. Așa că pare mai degrabă mort sau un cioclu care-i pregătește cu răbdare moartea lui Lefter Popescu. Știe exact cât de tare să-și strige marfa și cum să găsească punctele slabe ale mușteriilor; când răspunde cu „o să-i dați înapoi din câștig” la nelămurirea domnului Popescu cu privire la felul în care va putea înapoia împrumutul, îl are direct în buzunarul lui. De fapt în mașinăria cu manivelă în care-și ține lozurile. „Câștig” e ce voia Lefter să audă, „câștig” îi susură în ureche cioclul-vânzător.
Cu o mină la fel de înfricoșătoare, șeful protagonistului, pardon, „domnul șef”, seamănă cu un profesor nebun și genial. C-un ochi mai mare și cu sprânceana veșnic ridicată din cauza monoclului, are mustăți subțiri, ridicate, contrastând cu buzele lăsate în jos, a nervi și chef de-ași pune în funcțiune superioritatea ierarhică.
Parcă una și aceeași persoană, căpitanul Pandele și comisarul Turtureanu reprezintă brațele grase (și aproape neputincioase) ale justiției și ale apărării. Parcă știind în ce comedie va intra Lefter, îl îmbie să cumpere bilete la cele două extrageri, ba chiar unul îi sugerează să joace cu „bani de împrumut” și altul se oferă să-l împrumute. Cointeresați cu procent din câștig, ambii îl însoțesc pe Popescu la casa chivuțelor, ca să găsească, cu vorba bună sau cu forța, lozurile rătăcite.
Cele două femei care-și duceau viața în Mahalaua Farfurigiilor au aura unor personaje de basm, deși le lipsesc puterile magice. Sunt luate pe sus și duse la secția de poliție, interogate și apoi bântuite de Lefter, care nu vrea să se lase așa ușor păcălit. Pentru că legea lasă loc la multe interpretări, femeile sunt nevoite să-și facă singure dreptate, și le iese mai bine decât ar fi reușit comisarul și căpitanul la un loc.
Singurul personaj care nu pare din filmul dramei lui Lefter Popescu este bancherul căruia îi înmânează biletele pentru a-și încasa banii. Fără barbă sau mustață, cu cravată și batistă albă la buzunarul sacoului, el poate fi din orice secol. Poate trăi în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, cum la fel de bine poate locui undeva pe Floreasca în zilele noastre. Calmul cu care demantelează visul lui Lefter și-i anunță confuzia este de excepție. Un zeu olimpian la costum gri, care-l pedepsește pe Eleutheriu pentru hybris. Nu-i părea rău, nu-i părea nici bine. Își făcea doar datoria.
Pentru iubitorii de jocuri intertextuale, Valentin Ionescu a ascuns și câteva easter eggs sub chipul unor personaje și citate din alte texte ale lui Caragiale. Îl găsim pe Goe, băiatul care nu trebuia să mai rămână repetent și anul acesta, găsim și celebra replică a lui Cațavencu din O scrisoare pierdută, titrată pe prima pagină a ziarului Moftul Român, pe care domnul Popescu îl citește la cafeluță. Și mai avem și apariții ale dramaturgului însuși, ascuns prin mulțime sau evidențiat în medalion, când își povestește cele două finaluri ale nuvelei.
Cărui tip de cititor i s-ar potrivi albumul realizat de Valentin Ionescu? Păi, elevilor de clasa a șasea. S-o mai face nuvela la a șasea? Am pierdut un pic contactul cu gimnaziul; în caz că nu se mai studiază, s-ar potrivi elevilor în general. Cât de tare ești dacă în vreun extemporal sau vreun examen (că-nțeleg că tezele s-au scos), când vorbești de nuvela lui Caragiale, pac!, bagi și-o trimitere la varianta ei ilustrată! Dac-aș fi profă, aș da cel puțin două puncte extra. Apoi li s-ar potrivi pasionaților de benzi desenate, desigur. Că, dacă ai colecții cu supereroii DC, nu poți trece peste supereroul nostru dâmbovițean, campion la vise deșarte și decăderi fulminante.
Bineînțeles că fanii lui Caragiale în general își pot completa la rândul lor colecția; iar fanii Două loturi în special pot bifa și „bandă desenată” la lista de adaptări, după filmul Două lozuri din 1957, regizat de Aurel Miheleș, cu Grigore Vasiliu-Birlic și Radu Beligan printre actori, după piesa de teatru radiofonic cu Dem Rădulescu și Mircea Albulescu, după punerea în scenă de la Teatrul Național din București, în regia lui Alexandru Dabija și tot așa. Și, la o adică, ar intra și comedia din 2016 regizată de Paul Negoescu, (tot) Două lozuri, cu Dorian Boguță, Alexandru Papadopol și Dragoș Bucur (și, la rigoare, și sequelul din 2023, Încă două lozuri, cu aceeași distribuție în rolurile principale).
De fapt, ce s-o mai dăm la întors. Oricui e pasionat de literatură și cărți bune, Două loturi, ediția în bandă desenată, i se va potrivi mănușă. Iar cine va dori să intre un pic în culisele unui astfel de volum, schițele de la final, cu personaje individuale și în grup, vor face un pic de lumină în procesul de creație.
P.S.: Un interviu cu Valentin Ionescu puteți citi aici.
