„Și astfel treceau zilele familiei imperiale, în mod confortabil și plăcut.” FRAGMENT Familia Romanov

Familia Romanov. Asasinat, revoluție și prăbușirea Rusiei imperiale a apărut de curând în colecția Sapiens și-i introduce pe liceeni (și nu numai) în viața ultimei dinastii imperiale a Rusiei. În prim-plan sunt cuplul de țari Nicolae al II-lea & Alexandra, a căror legătură strânsă de familie are în background un thriller politic care se încheie cu Revoluţia Rusă și cu asasinarea lor. Având în vedere contrastul ultra puternic între viața lui Nicolae al II-lea – care avea pe vremea lui jumătate din averea lui Bill Gates – și poporul său, care trăia în mizerie, acest sfârșit dramatic nu e greu de explicat. Iar în privința asta, e mișto că autoarea Cadence Fleming alternează viniete din intimitatea opulentă a Romanovilor cu unele din viața claselor inferioare.

Iată un exemplu:

***

O zi imperială

Și astfel treceau zilele familiei imperiale, în mod confortabil și plăcut. Dar, mai presus de toate, ele se desfășurau previzibil. În fiecare dimineață, după ce dădaca lor, Margaretta Eagar, le trezea, fetele – încă somnoroase și purtând cămăși de noapte – coborau scările de lemn înguste care legau apartamentele lor de cele ale părinților.

Nicolae era de mult plecat. Trezindu-se în zori, el lucra deja de câteva ore în cabinetul imperial, ocupându-se de grămezile de documente care apăreau zilnic pe biroul său. Alexandra, ridicată în capul oaselor pe perne, în pat, punea deoparte scrisorile pe care le compunea, ca să-și întâmpine fiicele.

— Bună dimineața, dragă și dulce mamă, ciripeau ele.

Îndatoritoare, sărutau, pe rând, obrazul țarinei, apoi se cocoțau în pat sau se ghemuiau pe câte un scaun, pentru a o asculta cuminți pe Alexandra verificând programul acelei zile și reamintindu-le să dea mereu dovadă de bună-creștere:

— Nu uitați: coatele nu se țin pe masă! Stați drepte și mâncați elegant din farfurie.

După aceea, fetele se îmbulzeau iarăși pe scări, ca să ajungă la etaj, la slujitoarea care le ajuta să se îmbăieze și să se îmbrace, înainte ca micul dejun să le fie servit de o cameristă la măsuța din camera de joacă. Apoi venea momentul examinării medicale zilnice. Pentru că se gâdila, Anastasia chicotea întotdeauna, atunci când doctorul Botkin, medicul curții, îi apăsa stetoscopul pe piept.

La jumătatea dimineții, fiicele cuplului imperial se îndreptau spre parc. Supravegheate de dădaca Eagar și protejate de o duzină de soldați, fetele pedalau pe biciclete pe aleile umbrite sau se jucau în căsuța construită pe Insula Copiilor. Situată în mijlocul unui iaz, casa avea o cameră de zi și un birou cu mobilier special făcut pentru copii. Tot ce trebuiau să facă era să lase podul în jos pentru a putea ajunge pe insulă. Uneori, Olga și Tatiana primeau permisiunea de a străbate lacul într‑o barcă acostând la minusculul doc de pe insulă. Iarna, fetele făceau oameni de zăpadă sau se dădeau cu săniile pe derdeluș.

Curând venea ora prânzului – singura masă ceremonioasă a zilei. Atunci, membrii curții lui Nicolae se adunau în sala semicirculară a palatului. Alexandra își făcea rareori apariția, dar Nicolae se afla întotdeauna în capul mesei. Fetele – chiar și micuța Anastasia – stăteau lângă el. Înainte ca o armată de slujitori cu mănuși albe să servească supă de varză, pește la abur sau purcei de lapte cu hrean, un preot se ridica și binecuvânta masa. Uneori, bucătarul francez stătea în pragul ușii, așteptând să primească binemeritatele complimente.

După prânz, Nicolae revenea în cabinetul lui, iar fetele se îndreptau spre camera de joacă. Mariei îi plăcea să interpreteze povești pentru teatrul de păpuși, în vreme ce Anastasia se juca cu o păpușă care avea un singur ochi și o singură mână, pe care o numise Vera. Uneori, fetele ieșeau să se plimbe cu mama lor prin parc sau prin orașul aflat dincolo de porțile palatului. Atunci, grăjdarii scoteau trăsura și înhămau caii. Doi valeți își ocupau locurile în spatele trăsurii. Vizitiul se instala pe capră, cu biciul în mână. Trupe de cazaci, paznici și polițiști își ocupau locurile de-a lungul rutei. Atunci când trăsura ieșea pe porțile palatului, exista câte un supraveghetor ascuns după fiecare copac sau tufiș.

Abia la ora patru, când se servea ceaiul, întreaga familie se reunea, în sfârșit. Proaspăt spălate și schimbate în rochii albe, fetele li se alăturau părinților în salonul liliachiu. Alexandra turna ceaiul în cești, apoi împărțea farfurioare cu pâine caldă, unt și biscuiți englezești. Nicolae fuma și citea. Olga și Tatiana, care abia ce învățaseră să coasă, lucrau la broderiile lor. Iar Maria și Anastasia se jucau pe covorul verde, gros. „Este foarte plăcut să-ți petreci timpul în restrânsul cerc familial”, declara Nicolae.

Dar cercul familial încă era incomplet. Aveau nevoie de un fiu.

Dincolo de porțile palatului

Un alt cerc familial

Alexei Peșkov (mai târziu cunoscut sub pseudonimul scriitoricesc Maxim Gorki) a crescut în gospodăria bunicului său din Nijni Novgorod, un oraș industrial de pe fluviul Volga. În cartea sa, publicată mai întâi sub titlul Copilăria (1913), el își povestește viața la vârsta de nouă ani:

Bunicul a închiriat două cămăruțe la subsol, într-o casă veche, situată la poalele unui delușor [...]. În apropiere se înălțau coșurile fabricii, răspândind un fum gros, pe care vântul de iarnă îl abătea asupra întregului oraș; întotdeauna în camerele noastre domnea un miros de ars. Diminețile, auzeam lupii urlând.

Bunica robotea din zori și până-n noapte. Gătea, spăla, spărgea lemne, avea grijă mereu ca gălețile de apă să fie pline și, când se întindea, în sfârșit, pe pat, suspina de oboseală.

[...]

Ajutam și eu cu ce puteam [...]. Mergeam pe străzi și prin curți cu un sac, adunând hârtii, zdrențe, oase și bucăți de metal. Cei care colectau deșeuri mă plăteau cu două grivne [echivalentul a doi cenți americani, n.a.] pentru o legătură de 20 de kilograme [...]. Când bunica primea banii de la mine, îi îndesa în buzunarul de la fustă, mă privea și-mi spunea:

— Mulțumesc, drăguțule! De bănișorii ăștia o să ne luăm mâncare.

Și o lacrimă i se prelingea pe nasul ei pătat [...].

Tatăl meu vitreg s-a înglodat în datorii, și-a pierdut slujba și a plecat în lume, așa că, în acea vară, mama s-a întors la bunicul, cu frățiorul meu, de care trebuia să am grijă [...]. Mama era atât de slăbită, de firavă, încât abia mai putea sta în picioare [...], iar bebelușul era prea slăbit să mai poată plânge. Înfometat cum era, abia de mai putea scânci. Când adormea după mese, respirația lui avea un sunet ciudat, ca un mieunat.

După ce l-a privit cu atenție, bunicul a spus:

— Copilul ăsta are nevoie de hrană zdravănă, dar n-am suficientă mâncare ca să vă pot hrăni pe toți.

Din patul ei din colțul camerei, mama [...] a răspuns, cu un glas răgușit:

— El are nevoie de puțin.

— Cu puțin de-aici și cu puțin de colo, se face mult, a grăit bunicul, după care, fluturând din mână, mi-a spus: Are nevoie de soare, du-l afară.

Am făcut așa cum ceruse bunicul [...]. Am simțit imediat o legătură între mine și fratele meu. Simțeam că el înțelegea tot ce gândeam [...]. Micuțul își întindea brațele spre mine, scuturând din căpșorul lui alb. Părul lui rar era aproape cenușiu și chipul lui micuț avea o expresie înțeleaptă, de om bătrân [...].

Curtea era mică, mizerabilă și [...] răspândea în jur miasmele putreziciunii. Lângă noi era un abator, iar mugetul vițeilor era urmat de mirosul sângelui, care [...] stăruia în aer ca o pânză purpurie, translucidă.

Când o vită mugea [...], bebelușul clipea; buzele lui se deschideau, încercând să imite sunetul auzit; dar nu puteau scoate decât un sunet stins.

La amiază, bunicul ne chema:

— Prânzul!

El îl hrănea pe bebeluș. Îl lua pe genunchi, îi îndesa dumicați de pâine și de cartofi în gură [...]. O dâră de salivă i se prelingea bebelușului pe buzele subțiri și pe bărbia ascuțită. După ce copilul mânca puțin, bunicul îi ridica bluzița, îi mângâia burta umflată și rostea cu glas tare:

— E destul aici? Trebuie să-i mai dau?

Din colțul întunecat se auzea vocea mamei:

— Vezi cum se-ntinde după pâine?

— Prostuțul! De unde să știe de câtă mâncare are nevoie?

Însă îi mai dădea încă un dumicat.

Felul în care îl hrănea mă făcea să mă simt rușinat; întotdeauna aveam un nod dureros în gât, în timpul

meselor.

— Asta-i tot! încheia bunicul. Dă-i-l maică-sii!

Îl ridicam și el gemea și își întindea mânuțele spre masă. Cu greutate, mama se scula din pat și pășea spre mine, întinzându‑și mâinile scheletice, uscate, lungi, subțiri, ca niște ramuri dintr‑un pom de Crăciun [...].

Sfârșitul a venit într-o duminică de august, pe la amiază. Tatăl meu vitreg tocmai se întorsese în oraș nși-și găsise o slujbă. Bunica îi dusese bebelușul [...].

Mama urma să plece și ea, în câteva zile [...].

— Dă-mi niște apă, a cerut mama.

I-am adus o cană și, chinuindu-se să ridice capul, a băut puțină [...]. Încet, genele ei lungi i s-au închis și o umbră i-a acoperit chipul, fiecare trăsătură [...]. Cât am stat lângă patul de moarte al mamei, nu știu [...]. Dar am rămas acolo, ținând în mână cana, nemișcat, privind cum fața ei devine pământie și rece.

La doar o zi sau două după ce au îngropat-o pe mama, bunicul mi-a zis:

— Alex, nu pot să te mai țin agățat de gâtul meu. Nu mai e loc pentru tine aici. Va trebui să pleci în lume.

Și în lume am plecat.

Candace Fleming, Familia Romanov. Asasinat, revoluție și prăbușirea Rusiei imperiale

Traducere din limba engleză de Gabriel Tudor

Editura Art, Colecția Sapiens, 2019