Scandinavii sunt la fel de bădărani ca islandezii: părerile Herrei Björnsson despre bărbați

Literatura ținuturilor nordice pare populată cu tot felul de personaje memorabile: Editura Art v-a făcut cunoștință cu morocănosul Ove, apoi cu mucalitul Hendrik Groen, iar luna aceasta a ajuns în librării corespondentul lor feminin – octogenara Herra Björnsson. Romanul Femeia la 1000°C este bazat parțial pe viața lui Brynhildur Georgía Björnsson, al cărei bunic a fost primul președinte al Islandei și pe care scriitorul Hallgrímur Helgason a cunoscut-o întâmplător în 2006, cu un an înainte de moartea acesteia.

Herra locuiește singură într-un garaj închiriat, alături de un laptop și o grenadă veche de mână, iar faptul că nu mai are mult de trăit o determină să-și rememoreze viața agitată, cu un limbaj surprinzător de direct, plin de umor și ironie. E de ajuns să citiți părerile ei despre bărbații islandezi, nemți, londonezi, francezi, italieni sau ruși pentru a vă forma o părere despre genul de personaj exploziv cu care veți avea de-a face. Femeia la 1000°C este cea mai recentă apariție din colecția „musai”.

Femeia la 1000°C de Hallgrímur Helgason

Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu

musai, 2019

„ȚI-A VENIT TAXIUL“

1959

Mereu i-am detestat labele Primului Jón, sau pre-Jón, cum aveam să-i spun mai târziu. În fiecare seară, mi le băga sub nas și-mi ordona să-i scot șosetele și să-i fac masaj la degete, tălpi, călcâie și gambe. N-aveam cum să iubesc picioarele alea de islandez, în formă de trunchiuri de mesteacăn, tari și groase, îngrozitor de albe ca lemnul de pe care a fost cojită scoarța. Mda, și cam tot la fel de reci și de umede. Unghiile încarnate de la picioare semănau cu niște muguri prinși de îngheț primăvara. Și nici cum puțeau n-o să uit vreodată. După al Doilea Război Mondial, toți bărbații purtau șosete de nailon și practic dormeau încălțați.

Cum să iubești bărbații islandezi care râgâiau la masă și se bășeau întruna? După patru soți islandezi și un șir apreciabil de amanți dolofani, devenisem o fină cunoscătoare în ale flatulenței, fiind în stare să descriu diferitele categorii cu siguranța cu care un enolog descrie vinurile. Explozia șuierătoare, fâsâiala puturoasă, bomba cu gaz, pârțul de cafea, toba de eșapament și Luftwaffe se numărau printre cele mai frecvente.

Bărbații islandezi n-au niciun fel de maniere, n-au avut niciodată și nici nu vor avea, dar, per total, sunt mai degrabă amuzanți. Sau oricum asta cred femeile islandeze. Parcă ar fi dotați cu o trusă internă de urgență, plină până la refuz cu umor și ironie, pe care o poartă tot timpul cu ei și la care pot apela în caz de nevoie. Pesemne o înzestrare ereditară, transmisă genetic. Oricine se rătăcește pe munte, rămâne blocat undeva din cauza zăpezii sau trebuie să petreacă un weekend într-un lift stricat nu trebuie decât să deschidă această trusă de urgență specială islandeză și să scape din situație cu o poveste pe cinste. După peregrinări prin toată lumea și un lung sejur pe continent, mă plictisisem de bărbații politicoși, fără bășini, care-mi deschideau ușile și plăteau consumația, dar n-aveau niciodată nimic de povestit, fie erau complet asexuali, fie insistau să ne futem până se crăpa de ziuă. Ceasornicari elvețieni cu programe atât de stricte, că n-aveau loc de-o tăvăleală scurtă sau francezi păroși ca niște maimuțe care pretindeau mereu douăsprezece runde de cordeală la sfârșitul unei mese cu cinci feluri.

Cred că cel mai mult mi-au plăcut nemții. O combinație echilibrată între nordicul amator de râgâieli și sudicul amator de cultură, între ordinea occidentală și țăcăneala orientală, deși în anii de după război erau, ce-i drept, zdruncinați. Nu prea aveai ce să faci cu ei altceva decât să încerci să-i repari. Dar cine avea timp pentru așa ceva? Londonezii sunt optimiști și veseli, dar faimosul lor simț al ironiei l-am găsit prea mecanic și obositor pe termen lung. Se prea poate ca această mașinărie de produs ironie să le fi epuizat adevărata esență. Mașinăria franceză, în schimb, e pusă în mișcare de o seriozitate veritabilă, iar franțuzii te pot aduce în pragul nebuniei când o dau pe jargonul filosofiei. Italienii venerează femeia ca pe o regină până când o duc acasă, unde doamna se transformă brusc în curvă. Yankeul e un tip grozav, plin de idei mărețe, care-ți promite mereu că te duce pe lună. În același timp poate fi însă la fel de încrezut și meschin precum cea mai cărpănoasă croitoreasă și o ia razna dacă cineva îi mănâncă sendvișul cu unt de arahide pe nava spațială. Rușii mi s-au părut chiar interesanți. De fapt, s-au dovedit cei mai islandezi dintre toți: beau paharul până la fund și se aruncau cu pasiune în orice fel de distracție, știau o infinitate de povești și nu se luau niciodată în serios, mai puțin când ajungeau la fundul sticlei și începeau să plângă după mamele lor care locuiau la mii și mii de kilometri depărtare, dar veneau pe jos să le aducă rufele spălate în fiecare  lună. Erau complet țicniți și mult mai atletici în pat decât compatrioții mei dragi, dar am sfârșit prin a mă sătura de acrobațiile lor în dormitor.

Scandinavii sunt la fel de bădărani ca islandezii. Se îmbată la cină, râd zgomotos și râgâie, iar la final se pun pe cântat, inclusiv în locuri publice, în restaurante, unde oamenii plătesc bani grei ca să scape de nebunia lumii. În schimb, portofelele lor rămâneau întotdeauna la garderobă, treze ca ziua, în timp ce ale islandezilor stăteau deschise pentru toată lumea în mijlocul mesei. Din punctul ăsta de vedere, ai noștri erau vikingi superiori. „Doar reputația contează! Restul e pentru proști!“ obișnuia să spună Bæring al meu. Fiecare seară trebuia să fie memorabilă, orice altceva ar fi fost un eșec. Dar a doua zi dimineață se transformau în balegi. Islandezele nu se dau în lături de la a prelua șefia căsniciei: unele și le conduc ca pe niște afaceri, și nu în puține cazuri personalul lasă de dorit. Am fost nevoită să-mi concediez angajații în mai multe rânduri, și nu întotdeauna am găsit înlocuitori mai de doamne-ajută.

Totuși, am reușit să-i iubesc pe neciopliții de islandezi, cel puțin până la genunchi. Mai jos de genunchi, începeau problemele. Iar când, la maternitate, au ieșit din mine picioarele vlăstarului Primului Jón, am simțit că mi-a ajuns. Nici că se putea o asemănare mai izbitoare, în cel mai mic detaliu: picioarele lui Jón, în varianta bonsai. Mi s-a făcut instantaneu scârbă fizică de tată și i-am interzis să intre să vadă copilul. N-am auzit decât nota de surpriză din vocea lui de bas pe coridor când moașa i-a spus că-i chemase un taxi. Din ziua aceea, a rămas regulă: mi-am concediat bărbații chemându-le un taxi.

„Ți-a venit taxiul“ a devenit expresia mea preferată.