Sărutul unui extraterestru
Știați că o caracatiță poate depăși greutatea unui om și lungimea unei mașini, dar se poate strecura printr-o deschizătură cât o portocală? Sau că are trei inimi – cu care trăiește scurt și intens – și 300 de milioane de neuroni, majoritatea dispuși în tentacule? Sau că simte rapid cine îi este prieten și-i stropește cu jeturi de apă pe oamenii care îi sunt antipatici? Sau că se poate înroși de emoție?
În bestseller-ul În mintea unei caracatițe, finalist la National Book Awards, naturalista pop-sci Sy Montgomery își propune să afle dacă această moluscă marină – un „pește-diavol” care „suge viața din tine”, în concepția lui Victor Hugo – are conștiință, emoții și suflet. În calitate de vizitator privilegiat al Acvariului New England din Boston, autoarea americană, novice într-ale caracatițelor, se împrietenește cu unele aflate în captivitate pentru a găsi răspunsul la întrebările ei. O face alături de personalul acvariului, de partenerii de scufundări marine și de vizitatori de toate vârstele care se adună să vadă caracatițele îndeaproape în „Minunatele Zile de Miercuri”.
Departe de a fi un tratat științific, cartea e mai degrabă incursiunea literaturizată a unui copil curios în lumea acestor ființe, cu care se împrieteneșete și pentru care suferă (atunci când sunt bolnave sau mor) cu ingenuitatea pe care o avem când suntem mici. De-a lungul ei, Montgomery se atașează de patru caracatițe uriașe de Pacific: Athena, Octavia, Kali și Karma, cu care are o interacțiune fizică – ea le atinge mereu, ele o „gustă” cu ventuzele tentaculelor, citindu-i intențiile și emoțiile – și filosofică: le vede ca pe un omolog extraterestru al oamenilor, ca pe niște ființe care sunt capabile să simtă și să gândească și care au euri multiple, câte unul pentru fiecare tentacul.
Analizând-o în detaliu, caracatița rămâne până la final o sursă de mister pentru autoare, o vietate venită parcă de pe altă planetă, care se distanțează de om în atâtea și atâtea privințe: de exemplu, împroașcă un venin care atacă sistemul nervos central, iar saliva ei dizolvă carnea; are sânge albastru, ca nobilii, își poate schimba permanent forma, culoarea și textura, poate ridica 16 kilograme cu o singură ventuză de 6 cm – și are 1.600 de astfel de ventuze – și se împerechează aproape de finalul vieții, iar după ce-și depune ouăle, are grijă de ele până moare.
Cu toate acestea, Montgomery se străduiește parcă să umanizeze caractițele cu care interacționează. Le vede inteligente, jucăușe și prietenoase, capabile de tandrețe și de puseuri de fericire. Au ochi foarte asemnători cu ai noștri și personalitate proprie, scrie ea, simt emoțiile oamenilor și au o putere mare de anticipație. În paralel cu viețile celor patru caracatițe pe care le consideră prietene, autoarea pătrunde și în cele ale personalului și voluntarilor de la acvariu, făcând o interconexiune: extratereștrii cu tentacule îi ajută pe oameni să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și, cu această ocazie, să se apropie mai mult unii de ceilalți.
Aici e și un minus: poveștile lor le umbresc de multe ori pe cele ale caracatițelor din carte. Asta face parte însă din procesul de „demonstrificare” pe care și-l propune Montgomery: caracatițele și-au căpătat pe nedrept, în istorie, statutul de „monștri” – care atacă oameni și corăbii în romane și filme de aventură –, fiind mai apropiate de noi, oamenii, decât am crede. Asta deși spune că a simțit „sărutul unui extraterestru” prima oară când s-a lăsat gustată de o caractiță:
Dar sucțiunea Athenei, blândă, deși insistentă, m‐a tras spre ea. Era ca sărutul unui extraterestru. Capul ei cât un pepene s‐a ridicat la suprafață și ochiul ei stâng – caracatițele au un ochi dominant, așa cum oamenii au o mână dominantă – s‐a răsucit în orbită întâlnindu‐mi privirea. Pupila ei neagră era o linie groasă într‐un glob opalescent. Îmi amintea de ochii zeilor şi ai zeițelor din picturile hinduse: senină, atotcunoscătoare, degajând o înțelepciune ce vine din timpuri imemoriale.
Articol de Dacian Negrea
