Premiile Pulitzer sunt atât de cunoscute, încât nu mai au nevoie de nicio prezentare

...dar chiar așa să fie? Ia să vedem, enumerați cinci lucruri despre Premiile Pulitzer, fără să trageți cu ochiul pe internet. Mărturisesc că, înainte de a mă documenta pentru acest articol, știam doar că premiile sunt acordate anual pentru jurnalism și literatură, dar cam atât. Nu eram la curent cu mecanismul de jurizare, nici cu povestea premiilor sau a fondatorului lor, jurnalistul american de origine maghiară Joseph Pulitzer. Cu amănuntele „picante” din îndelungata lor istorie (în 2017, au împlinit un secol de existență), nici atât. Reputația premiilor Pulitzer, considerate cele mai prestigioase distincții din Statele Unite, nu a fost știrbită nici de variile controverse și scandaluri iscate de-a lungul vremii, nici de refuzul Comitetului Pulitzer de a-și face publice dezbaterile sau de a-și motiva deciziile (nu o dată, comitetul a fost criticat pentru respingerea nejustificată a recomandărilor făcute de juriu sau pentru că nu a acordat niciun premiu la o categorie sau alta).

Despre premiile Pulitzer pentru literatură și teatru puteți citi în a doua parte a acestui material. Tot acolo găsiți o listă a autorilor premiați cu Pulitzer care au fost publicați la Editura Art.

Cine a fost Joseph Pulitzer?

Născut pe 10 aprilie 1847, în familia unui prosper negustor evreu din Makó, Ungaria, Joseph Pulitzer a fost educat în școli private din Budapesta, unde a studiat franceza și germana. După moartea tatălui, negoțul familiei a intrat în faliment și adolescentul a încercat să se înroleze în armata austriacă și în cea britanică, fiind însă respins din cauza vederii slabe și a sănătății precare. În cele din urmă, a fost recrutat de armata unionistă, pentru a participa la Războiul Civil din Statele Unite. A ajuns în Boston în 1864, la vârsta de 17 ani – după cum spune legenda, Pulitzer a sărit de pe vapor și a înotat până la țărm, pentru a păstra bonificația de recrutare, în loc să i-o cedeze agentului. Ulterior, s-a înrolat în Cavaleria Lincoln, într-un regiment compus în mare parte din imigranți germani.

După război, a încercat să își găsească de lucru, dar îi era greu să păstreze slujbele – se pare că era prea plăpând pentru munci grele și prea mândru și temperamental pentru a primi ordine. În St. Louis, Missouri, a lucrat ca hamal, catârgiu și ospătar la faimosul restaurant Tony Faust, frecventat de membrii Societății Filozofice, ale căror discuții îl fascinau. Își petrecea timpul liber la Biblioteca Mercantilă, unde studia engleza și dreptul, citea cu pasiune și juca șah. Aici a fost remarcat de editorii unui cotidian de limbă germană, Westliche Post, care l-au poreclit „Shakespeare”, datorită profilului său neobișnuit, și i-au oferit un post de reporter în 1868. În același an, Pulitzer a fost admis în barou, însă engleza lui stricată și înfățișarea ciudată îi țineau pe clienți la distanță. În schimb, a dovedit un fler aparte pentru munca de reporter. Lucra 16 ore pe zi și a avansat rapid: la numai 25 de ani, devenise editor și își construise o reputație de jurnalist neobosit și întreprinzător.

În 1878 s-a căsătorit cu Kate Davis, o americancă din înalta societate, despre care se spunea că e o rudă îndepărtată a fostului președinte Jefferson Davis. Imigrantul maghiar poreclit „Joey evreul”, odinioară un vagabond prin mahalalele orașului, se transformase într-un tânăr elegant, care vorbea engleza la perfecție, primise cetățenie americană și se mișca cu naturalețe printre membrii elitei din St. Louis. A devenit o figură marcantă în Partidul Democrat și, mai târziu, a fost ales congresman în New York. A renunțat însă la stilul de viață extravagant după ce a intrat în posesia ziarului St. Louis Dispatch și a competitorului său, St. Louis Post, pe care le-a unit sub titulatura St. Louis Post-Dispatch. Pulitzer lucra la birou până târziu în noapte, scriind articole de investigație și editoriale prin care ataca corupția din guvern și din sectorul privat. Tactica lui populistă a avut efect, tirajul a crescut, iar ziarul a devenit prosper.

Munca epuizantă i-a deteriorat și mai mult sănătatea. Dar, în loc să se îmbarce pe vapor pentru a pleca într-o vacanță în Europa, așa cum îi recomandase medicul, Pulitzer s-a întâlnit cu Jay Gould la New York, în 1883, pentru a negocia cumpărarea The New York World. Ignorându-și problemele de sănătate, Pulitzer a fost absorbit de relansarea ziarului, pentru care a folosit aceleași tehnici cu care crescuse tirajul Post-Dispatch: a dus campanii împotriva corupției publice și private, a umplut rubricile cu un noian de știri senzaționale, a folosit pentru prima oară ilustrațiile în mod extins. Strategia lui a avut din nou succes, iar The World a devenit cel mai răspândit ziar din țară. Prin intermediul The World, Pulitzer a organizat o campanie de strângere de fonduri pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York, făcând astfel posibilă instalarea Statuii Libertății, aflată încă în Franța.

Succesul lui Joseph Pulitzer i-a atras atacuri personale din partea lui Charles Dana, editorul The Sun, care l-a acuzat că și-a renegat rasa și religia. Sănătatea lui Pulitzer s-a înrăutățit și mai mult, iar în 1890, la vârsta de 43 de ani, s-a retras din consiliul redacțional al ziarului The World. Aproape orb, suferind de depresie și de o sensibilitate acută la zgomot, Pulitzer a plecat în străinătate în căutarea unor tratamente care nu au dat însă rezultate. Și-a petrecut următoarele două decenii la bordul iahtului său, Liberty (unde a și murit, pe 29 octombrie 1911), în încăperi antifonate și în „Turnul tăcerii” din casa de vacanță din Bar Harbor, Maine. În toți acești ani, a reușit totuși să păstreze direcția editorială și comercială a publicațiilor sale.

Se poate spune că singura pată pe cariera sa altfel excepțională a reprezentat-o competiția acerbă pentru popularitate în care The World a fost atras între 1896 și 1898, când Joseph Pulitzer și rivalul său, William Randolph Hearst (proprietarul New York Journal) s-au lansat într-o cursă de știri senzaționale și au contribuit la declararea războiului împotriva Spaniei, în 1898. Ulterior, acest tip de știri insuficient documentate, cu titluri exagerate, care urmăreau doar creșterea tirajului, au primit denumirea de „yellow journalism”.

Dintr-o perspectivă istorică, contribuția lui Pulitzer la libertatea presei și toate realizările sale au cântărit mai mult decât această perioadă dezonorantă de „jurnalism galben”, la care a și renunțat în 1898. Joseph Pulitzer a fost un editor abil, un luptător pătimaș împotriva corupției și a guvernării necinstite, un vizionar care a îmbogățit domeniul jurnalistic prin strategiile sale inovatoare. A fost primul care a solicitat pregătirea jurnaliștilor la nivel universitar, într-o școală de profil, iar influența durabilă a premiilor care-i poartă numele poate fi atribuită perspicacității sale vizionare.

Premiile Pulitzer

Prin testament, Joseph Pulitzer a donat $2.000.000 Universității Columbia din New York, pentru înființarea unei școli de jurnalism și fondarea premiilor Pulitzer, ca un stimulent pentru excelență. Prevederile sale inițiale stipulau patru premii pentru jurnalism, patru pentru literatură și teatru, unul pentru educație și cinci burse de studiu. Școala de jurnalism a fost fondată în 1912, la un an de la moartea sa, însă primele premii Pulitzer au fost conferite abia în 1917. Pentru a putea continua finanțarea programului, Universitatea Columbia a creat între 1978-1980 un al doilea fond de investiții, constituit din donații publice, la care se adaugă anual sumele strânse din taxa de înscriere (care, în 2018, a fost majorată de la $50 la $75).   

Luând în calcul schimbările dinamice ale societății, Pulitzer a dat mână liberă consiliului administrativ să opereze modificări în sistemul de premiere, dar și dreptul de a nu acorda niciun premiu, dacă lucrările înscrise sunt considerate sub standardul de excelență. Astfel, planul care a guvernat premiile a fost revizuit frecvent din 1917. Consiliul, redenumit ulterior Comitetul Pulitzer, a introdus categorii noi (poezie, non-ficțiune, muzică, fotografie) și a crescut la 21 numărul premiilor.

Înscrierea, jurizarea și premierea

Nu se iau în considerare toate lucrările apărute în anul anterior în Statele Unite, ci doar cele înscrise în competiție. La categoria jurnalism, participanții pot avea orice naționalitate, cu condiția ca lucrările lor să fi apărut în presa americană. La literatură, teatru și muzică se pot înscrie numai persoanele care au cetățenie americană, cu excepția categoriei „Istorie”, unde lucrarea trebuie să trateze o temă legată de istoria Statelor Unite, dar autorul poate avea o altă naționalitate.

Comitetul Pulitzer (format din 18 membri desemnați pe o perioadă de trei ani) alege anual membrii juriilor care se vor ocupa de cele 21 de categorii. Fiecare juriu parcurge lucrările înscrise și nominalizează trei dintre ele, care sunt înaintate Comitetului Pulitzer, fără a indica o lucrare favorită. Numele finaliștilor au fost făcute publice abia începând cu 1980. Membrii comitetului aleg câștigătorul dintre cele trei nominalizări, sau le pot ignora și desemna o altă lucrare câștigătoare; totodată, au dreptul să nu acorde niciun premiu, fără a-și justifica în vreun fel decizia.

Câștigătorul fiecărei categorii primește o diplomă și suma de $15.000, cu excepția secțiunii „Servicii Publice”, unde premiul este iconica medalie Pulitzer, conferită unei organizații americane de știri (niciodată unei singure persoane). Medalia a fost creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French, cel care a devenit celebru pentru monumentul lui Lincoln din Washington. Pe una din fețele monedei este reprezentat profilul lui Benjamin Franklin, iar pe cealaltă un tipograf la lucru. Medalia nu este din aur masiv, ci din argint placat cu aur de 24 de carate.

Pe lângă distincțiile de bază, de-a lungul timpului au fost conferite câteva premii și citații speciale, cum a fost cel din 1992, acordat lui Art Spiegelman pentru Maus, sau cel din 2007, oferit lui Ray Bradbury pentru întreaga sa carieră.

Anunțarea premiilor, în fiecare aprilie, este făcută de președintele Universității Columbia. Ceremonia premierii, care are loc în luna mai, este mult mai discretă decât cea a premiului Nobel. Laureații participă la o cină oficială în rotunda bibliotecii universității, alături de membrii familiei. Comitetul Pulitzer a refuzat ofertele de a transforma ceremonia într-o extravaganță televizată, însă filmări din timpul decernării premiilor sunt transmise pe YouTube din 2012.

Câteva amănunte interesante:

• După cum am aflat de pe site-ul oficial, Pulitzer se pronunță corect „PULL it sir”.
• The Chicago Tribune, sub conducerea lui Robert R. McCormick, a considerat că premiul Pulitzer nu este decât „o societate de admirație mutuală”, care nu poate fi luată în serios, astfel că ziarul a refuzat să concureze pentru premiu până în anul 1961.
• Singurul președinte american care a primit un Pulitzer a fost John F. Kennedy, în 1957, pentru cartea Profiles in Courage, care conține opt scurte biografii ale unor senatori americani care s-au remarcat prin acte de curaj și integritate.
• În 1950, Gwendolyn Brooks a fost prima autoare afro-americană care a primit un premiu Pulitzer, pentru volumul de versuri Annie Allen.
• Sunt trei scriitori care au primit de două ori premiul Pulitzer pentru ficțiune: Booth Tarkington (în 1919 și 1922), William Faulkner (în 1955 și 1963) și John Updike (în 1982 și 1991).
• Eugene O'Neill a primit patru premii Pulitzer pentru teatru, trei în anii 1920. Dramaturgii Robert E. Sherwood și Edward Albee au primit câte trei premii Pulitzer.
• Lynn Nottage este singura femeie care a câștigat de două ori Pulitzerul pentru teatru, în 2009 și 2017. Ea și August Wilson (premiat în 1987 și 1990) sunt singurii dramaturgi de culoare care au reușit această performanță.

Sursele documentării:

1. https://www.pulitzer.org
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Pulitzer_Prize
3. https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Pulitzer

Surse fotografii:

Joseph Pulitzer în 1870: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Joseph_Pulitzer.jpg

Joseph Pulitzer: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:JosephPulitzerPinceNeznpsgov.jpg

Joseph Pulitzer cu ziare: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Pulitzer.jpg

Medalia Pulitzer:  https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Pulitzer%60s_gold_medal.jpg

Un text de Ema Cojocaru