În momentul în care Toni Morrison a scris celebrul roman, vremurile în care se discuta deschis și se organizau proteste pentru drepturile omului, vremurile în care se lua serios în seamă reconsiderarea trecutului nici măcar nu se zăreau la linia orizontului.
Toni Morrison a fost printre primii scriitori care au adus în discuție reconsiderarea trecutului afro-americanilor și a ororilor prin care au trecut de-a lungul istoriei. Și nu dintr-o perspectivă exclusiv empatică. Preaiubita (și celelalte romane ale sale) sunt pline de cruzime, dar nu este vorba numai despre cea aplicată afro-americanilor în timpul sclaviei și la mult timp după abolirea acesteia. Este vorba despre cruzimea de care este capabilă ființa umană, indiferent de rasa căreia îi aparține, dar în special despre cruzimea așa-zisei rase superioare.
Credit foto @ Timothy Greenfield-Sanders
Din păcate, cruzimea naște cruzime, chiar dacă își are izvorul într-un mecanism de apărare și autoapărare. Crud este și modul în care Sethe alege să-și protejeze fiica de un destin asemănător; crudă este și maniera în care personajul greșit identificat ca fiica moartă și reîntoarsă, acționează asupra pshicului ei labil și plin de remușcări.
Este un roman care te înfioară și te bântuie. Nu numai datorită (din cauza) faptelor pe care le dezvăluie, ci și a modului în care le aduce în fața cititorului. Totul a pornit de la un articol pe care Toni Morrison l-a citit în timp ce se documenta pentru The Black Book și în care era spusă povestea lui Margaret Garner (o sclavă din Kentucky, care reușise să fugă în Ohio la mijlocul anilor 1800 împreună cu soțul și cei patru copii), care a preferat să-și omoare cel mai mic dintre copii (urma să facă la fel și cu ceilalți trei) decât să-i lase să se întoarcă pe plantațiile pe care erau sclavi. Povestea în sine este înspăimântătoare, dar dacă o și relatezi în maniera în care Toni Morrison a scris-o, aceasta devine cu atât mai atroce.
Anul trecut s-au aniversat trei decenii de la apariția romanului. Sursa foto @ Literary Hub
Plin de cruzime este însuși modul în care romanul este scris: dens, plin de detalii istorice menite să-i facă pe cititori să realizeze adevărata tragedie a ceea ce a însemnat sclavia în istoria umanității, plin de voci de femei, bărbați, copii, sclavi, stăpâni, victime, călăi care strigă cu speranța că cineva îi aude și le înțelege urletul, jocul între adevărul istoric și magie, mit, superstiție. Toate se combină într-un stil sacadat, un ritm care are efectul picăturii chinezești: știi că urmează să pice și n-ai cum să te împotrivești.
Și nimeni nu a avut cum să se împotrivească în momentul în care acest roman a devenit vocea luptei împotriva oricărei forme de nedreptate. Așa a fost de la apariție, așa este și așa va continua să fie: un evergreen al împotrivirii în fața ororilor.
Un articol de Ramona
Preaiubita, Toni Morrison
Traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu
Colecția Cărți cult, Editura ART
