Antimodernes & Compagnon la Bucureşti. În răspăr

23 martie 2016
Un text de Alexandru Matei
"Nu-l vezi în fiecare zi la faţă pe Antoine Compagnon. Cu atît mai puţin la Bucureşti. E simpatic, la prima vedere. Zîmbeşte mereu (profesorul român nu zîmbeşte, el e doar important; nici cel sorbonnard, pentru că Antoine Compagnon e de fapt politehnician, nu vine de la Sorbona, şi are un liceu militar făcut în Statele Unite). Compagnon este, de la sfîrşitul anilor 1990, cel mai important nume de critic/istoric literar francez – poate-i bine să încep cu un truism, ca să n-avem vorbe…
Venirea lui la Bucureşti a fost un eveniment remarcabil. E drept, ar fi fost bine să vină în preajma traducerii în limba română a Antimodernilor, în 2008. Între timp, profesorul a publicat opt volume în zece ani (dintre care trei numai anul trecut) şi a devenit profesor la Collège de France. În România a fost descoperit la Cluj, unde i s-au tradus în 1998 Cele cinci paradoxuri ale modernităţii, o carte din 1990 şi o problemă care, la sfîrşitul anilor ’90, la noi, îşi pierduse din magie. Cu toate astea, volumul care duce cel mai direct la Antimoderni este La Troisième République des Lettres (1983), carte de istorie a învăţămîntului literar din Franţa între 1871-1940. Aceasta este perioada în care au apărut şi s-au copt condiţiile French Theory, în opoziţie cu instituţia literară franceză. William Marx, în al său Rămas-bun literaturii (2005), vorbeşte şi de­spre ea, iar recenzia făcută acestui din urmă volum în revista Critique îi aparţine lui Compagnon. De asemenea, Republica a Treia este mediul de naştere a unei instituţii literare care încă subzistă, pe scurt, cea care vede în literatură o transgresiune şi totodată în studiile literare un conformism la o anumită aristocraţie a spiritului. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că Antoine Compagnon este cu precădere un dix-neuviemist. Antimodernii, de la Joseph de Maistre la Barthes este o carte despre literaţi faţă-n faţă cu societatea şi istoria într-un context post-revoluţionar, post-1789.

Jumătate eternitate, jumătate efemeritate

Termenul de antimodern rămîne de departe piesa de rezistenţă a operei lui Compagnon. La Bucureşti, dar nu numai, autorul a vorbit despre antimodern şi a făcut cîteva adaosuri despre care spune că vor apărea în viitoarea ediţie de buzunar a opului. Aş vrea să le discut puţin şi mai ales să încerc să le critic de pe poziţiile celui care crede că orice discurs despre este un discurs care-şi prinde locutorul în propriile aserţiuni. Că orice teorie are semnificaţia dată de nişte, spus pretenţios, condiţii de enunţare. Vorbesc aici şi despre un autor care a ieşit, cum-necum, din mantaua lui Roland Barthes.
Antimodernul este, pentru Compagnon, un termen mai degrabă afectiv şi retoric decît intelectual. Capitolele dedicate figurilor de stil antimoderne o confirmă. Există o sensibilitate antimodernă, definitorie pentru felul în care intelectualul umanist francez vede lumea, după 1789. Compagnon a repetat la Bucureşti, însă, că valoarea antimodernului evoluează în funcţie de predominanţa unui anume discurs în societate. Şi că acel antimodern despre care vorbea el în volumul din 2005 nu mai poate avea astăzi, într-o eră a replierilor identitare de tot felul, aceeaşi semnificaţie. Antimodernul nu este un termen de semnificat în cadrul istoriei literaturii, ci în societate. E ceva asemănător conotaţiei: ceva viu şi schimbător. E ceva ca frumuseţea baudelairiană: jumătate eternitate, jumătate efemeritate.
Desigur, autorul are dreptate. Mă întreb însă dacă n-ar fi avut aceeaşi dreptate în 2005, cînd nu trecuse mult de la atentatele din 11 Septembrie. Adică dacă nu cumva deja atunci antimodernul n-ar fi putut fi recontextualizat, de vreme ce ultimul antimodern din carte este Roland Barthes, de la moartea căruia atunci se împlineau 25 de ani. E drept şi că acum, în Europa refugiaţilor, discuţia poate purta alte accente. Mi se pare foarte important să ne dăm seama şi noi, în România, că antimodernul nu e un instrument de lucru limitat la studiile literare. Nu trebuie să confundăm aria de validitate a unui termen cu spaţiul instituţional în care acesta apare. Literatura poartă şi ea cunoaştere, ca orice alt discurs, umanist sau nu."
Articolul a apărut în ediția din 18 martie 2016 a revistei Observator Cultural și poate fi citit integral aici.
Vă recomandăm şi