Herman Melville (1819-1891) s-a născut la New York, unde s-a și stins din viață la vârsta de 72 de ani, dar nu înainte să vadă lumea și minunile ei.

Al treilea dintre cei opt copii ai lui Allan și ai Mariei Gansevoort Melvill (ulterior Melville), nu avea să ducă o viață îndestulătoare după ce afacerile de familie cu bunuri importate se duc de râpă și, mai ales, după moartea timpurie a tatălui. Deși strâmtorați din punct de vedere financiar, Herman își continuă studiile – după o perioadă de pauză și după relocarea familiei în Lansingburg – și devine ulterior profesor în Pittsfield – unde lucrează și la ferma unchiului său –, însă noua slujbă de catedră nu-l mulțumește și se întoarce acasă.

Călătoriile sale pe mare debutează cu un prim drum cu vaporul în 1839, de la New York la Liverpool, vapor pe puntea căruia – împins de nevoile financiare – se angajează ca matelot. Astfel își începe lungul șir de călătorii, care aveau să-l poarte pe Mările de Sud, în ceea ce numim astăzi Polinezia Franceză, în Insulele Hawaii, în tururi prin Europa și prin Orient. Ultima călătorie pe mare avea s-o facă în 1860, cu mai bine de trei decenii înaintea morții. Din nevoia unui venit stabil și pentru că deja avea de întreținut o nouă familie – în 1847 se căsătorește cu Elizabeth Shaw, cu care are trei copii –, Melville își petrece următorii 19 ani din viață într-un post de agent vamal al orașului New York.

Deși a început să scrie încă din adolescență, nevoia de a se întreține și de a-și sprijini familia l-a silit să amâne publicarea primului său roman – Taipi – până în 1846. Au urmat Redburn (1849), Cojocelul alb sau lumea pe un vas de război (1850), Moby Dick (1851), Pierre (1853) etc, precum și proză scurtă – Bartleby copistul (1853), Encantadas sau insulele vrăjite (1854) –, pentru ca din 1860 să se dedice exclusiv poeziei.

Despre prietenia lui Melville cu Nathaniel Hawthorne, despre influența Literei stacojii asupra operei sale și despre Moby Dick s-a scris enorm. Deși la momentul apariției acest roman nu i-a adus autorului său niciun pic de recunoaștere, avea să rămână în istorie ca o capodoperă, după ce – la ani buni de la moartea lui Melville – avea să fie redescoperit de public.

Herman Melville și-a petrecut ultima perioadă a vieții sub semnul tragediei – morțile celor doi fii ai săi – și măcinat de boală. Ultimul său manuscris – romanul Billy Budd, care avea să vadă lumina tiparului abia în 1924 – se încheie cu data de 10 aprilie 1891. Cinci luni mai târziu, Melville avea să moară, lăsând în urma sa o operă de neegalat și un singur necrolog de numai câteva cuvinte.

Citește în continuare cinci fragmente selectate pentru tine de redactorul cărții.

*

„Ori de câte ori simt că m‑apucă amarul, că mi‑e sufletul un noiembrie ploios sau mă pomenesc fără voia mea în faţa vreunui magazin de pompe funebre, dacă nu în coada vreunui dric, şi mai ales ori de câte ori mă apucă năbădăile în aşa hal, încât numai solidele mele principii morale mă împiedică să cobor în stradă ca să le smulg metodic oamenilor pălăriile de pe cap – ei bine, în astfel de momente socot că a sosit timpul să plec pe mare cât mai grabnic cu putinţă. Cu asta înlocuiesc eu pistolul şi glonţul.“

**

„Există în această stranie şi încurcată poveste, pe care‑o numim viaţă, unele momente şi situaţii bizare, când omul ia întregul univers drept o imensă glumă, deşi nu prea‑i pricepe clar tâlcul şi bănuieşte că se râde chiar pe socoteala lui. Totuşi, nu se lasă descurajat de nimic şi nu socoteşte că merită să ridice vreo obiecţie. El rabdă toate evenimentele, toate profesiunile de credinţă, toate convingerile şi argumentele, toate lucrurile, vizibile şi invizibile, fie ele oricât de greu de înghiţit, aşa cum struţul, cu puternicu‑i aparat digestiv, înghite şi gloanţe sau schije de obuz. Micile dificultăţi şi necazuri, perspectiva unei catastrophe ce i‑ar putea primejdui viaţa şi trupul – toate acestea, până şi moartea însăşi, i se par doar nişte bobârnace, nişte lovituri şmechereşti date în coastă de către invizibilul şi imprevizibilul farsor bătrân.“

***

„Dar marea nu e numai un duşman al omului, care‑i este străin, ea este vrăjmaşul propriilor odrasle – e mai haină decât acel persan care‑şi asasina oaspeţii în propria‑i casă; ea nu cruţă nici măcar creaturile cărora le‑a dat viaţă. Întocmai ca o tigroaică ce‑şi sfârtecă, în junglă, puii, marea le izbeşte de stânci până şi pe cele mai puternice balene, lăsându‑le acolo alături de epavele navelor sfărâmate. Ea nu cunoaşte mila şi nu se supune nici unei puteri, în afara celei pe care o are ea însăşi. Gâfâind şi fornăind ca un armăsar zălud care şi‑a pierdut călăreţul în luptă, oceanul fără stăpân cotropeşte pământul.

Gândiţi‑vă la viclenia mării, amintiţi‑vă cum făpturile ei cele mai temute lunecă sub apă, invizibile de cele mai multe ori şi mişeleşte ascunse sub cele mai frumoase tonuri azurii. Gândiţi‑vă de asemenea la splendoarea şi frumuseţea diavolească a multora dintre triburile ei cele mai necruţătoare, precum şi la forma delicată a multor specii de rechini. Gândiţi‑vă încă o dată la canibalismul universal al mării, ale cărei creaturi se devorează unele pe altele, ducând un război veşnic, de la începutul lumii încoace.

Gândiţi‑vă la toate aceste lucruri, apoi întoarceţi‑vă privirea spre acest pământ verde, bun şi atât de docil! Comparaţi marea cu pământul – nu găsiţi oare o stranie analogie cu ceva din voi înşivă?“

****

„Într‑adevăr, ca să te bucuri din plin de căldură, trebuie ca măcar o părticică din tine să fie expusă frigului, căci nu există pe lume vreo calitate care să fie ceea ce este decât în virtutea unui contrast. Nimic nu există în sine. Dacă te lauzi că te simţi perfect şi că încerci de multă vreme această senzaţie, în fapt nu‑i deloc aşa.“

*****

„Marea îi lăsase neatins trupul, ca să‑şi bată joc de el, dar îi înecase infinitul din suflet; nu i‑l înecase cu totul, de fapt, ci i‑l trăsese într‑un abis miraculos, unde sub ochii lui morţi lunecau formele stranii ale unei lumi rămase, de la obârşii, neschimbate. Înţelepciunea, această sirenă cărpănoasă, îi dezvăluia comorile fără de număr; iar printre lucrurile veşnic tinere, vesele şi lipsite de inimă, Pip vedea nenumăratele gângănii de coral care, răsfrânte pe firmamentul din ape, sprijineau lumile uriaşe. Vedea şi piciorul lui Dumnezeu pus pe tălpicile marelui război de ţesut al universului. Pip vorbea despre toate astea şi, de aceea, camarazii săi îl luau drept nebun. Altfel, nebunia omului este înţelepciunea cerului; depărtându‑se de judecata muritorilor de rând, omul ajunge în sfârşit la gândirea celestă care, pentru raţiune, pare absurdă şi demenţială; durerea şi fericirea rămân atunci de neînţeles.“

Herman Melville, Moby Dick

Traducere din limba engleză de Petre Solomon

Colecția ART Clasic

Editura ART, 2021